În clipa în care Gideon s-a întors cu spatele la mine pentru a privi plecarea Alfei abuziv, am folosit ocazia ca să fug din cameră. Văzând că toată atenția lui era îndreptată spre ce se întâmpla pe fereastră, am ieșit în fugă și am trântit ușa, fugind spre camera mea.

L-am auzit pe Gideon strigându-mă în timp ce coboram scările în viteză, folosind tot curajul pe care îl mai aveam pentru a-mi ține lacrimile în frâu. Mai mult decât orice, nu voiam să cedez în fața lui sau a oricui altcuiva. Nici măcar nu știam motivul exact pentru care fugisem, dar în acel moment eram umilit și îngrozit peste măsură.

Încercam să înțeleg ce s-ar fi întâmplat dacă Gideon nu apărea atunci când a făcut-o, sau dacă nu mă ajuta cu rufele. Ce s-ar fi întâmplat dacă pleca atunci când i-am spus? Aș fi avut p***s-ul acelui băiat în gât? Gândul acesta mi-a întors stomacul pe dos și am fugit în singura baie din camera mea, prăbușindu-mă la pământ și vomitând toată mâncarea pe care o mâncasem în acea zi.

M-am ținut de vasul de toaletă pentru sprijin, având spasme în timp ce corpul îmi tremura de șoc, golind tot ce aveam în mine până când n-a mai rămas nimic de eliminat în afară de acid gastric. M-am prăbușit sprijinit de ușa băii, strângându-mi corpul tremurând în brațe în timp ce gâfâiam.

— Mamă...

am strigat patetic.

— Am nevoie de tine, te rog, am nevoie de tine,

am suspinat, dorindu-mi ca mama mea, pe care nu am cunoscut-o niciodată, să intre în cameră și să mă ia în brațe, spunându-mi că totul va fi bine, că eu voi fi bine. Era patetic și fără speranță, dar aveam atâta nevoie de ea acum, atât de mult încât aș fi făcut orice ca să mă legene până adorm în brațele ei.

Era prea mult pentru mintea mea de doisprezece ani; nici măcar nu știam cum de am rămas acolo și nu am luat-o razna sau nu m-am prăbușit în lacrimi când aproape fusesem molestat și abuzat. Atunci nici nu realizasem gravitatea a ceea ce era pe cale să se întâmple; nu mă lovise realitatea faptelor.

Credeam că pot închide ochii și totul va dispărea, sau că poate era doar un coșmar, dar realizarea s-a prăbușit peste mine când Gideon a ieșit din baie, iar întrebările de tipul „ce-ar fi fost dacă” se repetau obsesiv în mintea mea, umilința fiind prea mare pentru a fi suportată.

Gideon mă văzuse în acea poziție, îngenuncheat în fața unui Alfa cu p***s-ul lui la câțiva centimetri de gura mea. Corpul mi-a tresărit din cauza flashback-ului și n-am putut opri hohotul de plâns care mi-a scăpat din nou din gură.

Mi-am îngropat capul între genunchi în timp ce plângeam, mormăind și strigând-o pe mama ca orfanul patetic care refuzasem să mă văd până atunci. Îmi construisem un zid perfect de apărare în tot acest timp și a fost nevoie de un Alfa de șaptesprezece ani ca să dărâme acel zid, și pentru prima dată am urât ziua în care m-au conceput și m-au născut.

Am suspinat și am gâfâit patetic până când, brusc, am simțit o mână caldă trăgându-mă spre un corp solid. Am deschis ochii, frica străpungându-mi corpul în timp ce încercam să mă eliberez din strânsoarea persoanei. Mi s-au bulbucat ochii când am dat de privirea lui Gideon, care îmi zâmbea scuzându-se în timp ce mă trăgea spre el, cuprinzându-mă cu brațele protector. Mi-am îngropat fața în pieptul lui de rușine, plângând și udându-i cămașa cu lacrimile mele.

— Șșșșt, sunt aici, e în regulă, sunt aici. Îmi pare rău că nu am ieșit la timp. Îmi pare rău că te-am lăsat singur în cameră așa, îmi pare atât de rău că te-am privit trecând prin toate astea și n-am ieșit la timp. Îmi pare atât de rău,

și-a cerut el scuze în repetate rânduri, strângându-mă tare la piept. Voiam să-i spun că nu era vina lui, nimic din toate astea nu era vina lui, nu făcuse nimic greșit. Eu ar fi trebuit să fiu cel care își cere scuze pentru că am fugit așa fără să spun mulțumesc; făcuse atât de multe pentru mine astăzi și eu nici măcar nu-i mulțumisem.

Am încercat să ridic capul ca să-i spun măcar mulțumesc.

— Eu... Tu... Mulță...

— Șșt, șșt, nu trebuie să spui nimic acum, bine? Știu ce vrei să spui, nu acum, ia-ți timp, bine? Când te vei calma, sunt gata să ascult tot ce ai de spus,

a spus el, tăindu-mi bâlbâiala. De ce era atât de bun cu mine? Nu înțelegeam de ce era prieten cu mine, dintre toți oamenii. Ce era așa special la mine de a trebuit să vină să mă caute?

Mă gândeam la toate astea în timp ce, în cele din urmă, m-am liniștit după plânsul intens, corpul tremurându-mi ușor de la atâta plâns. Mi-am ridicat capul să-l privesc și l-am lăsat imediat jos din cauza expresiei de pe chipul lui; nu puteam, nu puteam să-l privesc în ochi. Ce dacă mă consideră un prăpădit?

— Știu, dar n-ar trebui să-ți fie rușine cu tine, pentru că știu că n-ai cerut tu asta. Ești victima minții lui de adolescent în călduri, așa că nu te voi judeca. Niciodată.

a spus Gideon cu convingere în voce în timp ce mă legăna ușor.

— Îmi pare rău că am fugit așa fără să-ți spun măcar mulțumesc. Totul s-a întâmplat atât de repede că n-am știut ce să cred sau ce să fac. N-aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să mi se întâmple, am simțit doar că e un vis urât, n-am știut cum să reacționez și, când ai venit tu, pur și simplu n-am putut să dau ochii cu tine, de aceea am fugit, eram atât de...

— Nu te stresa, Kaelen. Înțeleg că te-a umilit și te-a confuzat, și normal că te-a șocat când ai realizat ce se întâmplă. M-am îngrijorat când ai fugit, am crezut că poate am făcut sau am spus eu ceva greșit,

a explicat Gideon, iar eu m-am simțit prost că fugisem de el.

— Nu, nu, n-ai făcut nimic. Îmi pare rău că te-am făcut să crezi asta,

mi-am cerut scuze, iar el mi-a zâmbit.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze, bine? Îți promit că nu te mai las niciodată singur, chiar dacă nu pot fi lângă tine 24 de ore din 24, te voi căuta mereu în tot timpul meu liber. Îți promit că nu va mai trebui să treci prin nimic singur niciodată,

a spus el, iar eu l-am privit cu ochii înlăcrimați.

— Promiți?

am întrebat cu vocea gâtuită.

— Da, Kaelen, PROMIT și Luna îmi e martoră, mă ai pe mine.

Cu câteva ore în urmă spuneam nu prieteniei cu el, iar acum făceam promisiuni. I-am zâmbit cu ochii plini de lacrimi și el mi-a zâmbit înapoi, ciufulindu-mi părul, iar eu am mormăit, dând din cap.

— Nu sunt un cățeluș,

am spus, dându-i mâna la o parte din păr.

— Dar ești un pui de lup,

a răspuns el, iar eu am pufnit.

— Și tu ești, nu te mai comporta ca un bătrân.

— Dar sunt mai mare decât tine. Asta contează,

a răspuns el cu un rânjet. Mi-am rotit ochii la glumele lui înainte de a zâmbi.

— Deci, suntem prieteni acum?

a întrebat el, iar eu mi-am ascuns un zâmbet.

— Ei bine, mai trebuie să mă gândesc la asta,

am răspuns, iar el a gemut, făcându-mă să zâmbesc în sinea mea.

— Pe bune, Kaelen, poți să nu fii obraznic măcar o oră? Nu-mi vine să cred că ești atât de rău cu mine,

a răspuns el.

— Nu mă poți învinovăți, așa m-am născut. E bine să mă întorc la vechile obiceiuri și felicitări pentru că ai câștigat un card de prietenie,

am răspuns, zâmbindu-i în timp ce el radia de bucurie, ciufulindu-mi iar părul, iar eu dădeam din cap repetat ca să scap de mâna lui.

Dacă a avea un prieten se simte așa, atunci nu mă deranjează să fiu prieten cu Gideon...