În garajul familiei Vance, Griffin stătea în mașină, verificând înregistrările camerei de bord.

În timpul celor cincisprezece minute de condus de la închisoare până acasă, Adeline își ținuse mâinile în poale, cu corpul lipit de fereastra mașinii, fără să se miște vreodată sau măcar să arunce o privire spre rochie. Nici măcar nu o atinsese.

În timp ce se gândea la cum o acuzaseră pe nedrept, un nod strâns de vinovăție și mustrare de conștiință i se formă în piept. Imaginea chipului ei rece și hotărât din momentul în care îi înfruntase i se derula în minte la nesfârșit.

În amintirile lui, ea fusese întotdeauna atât de veselă. Când venea acasă, îl întâmpina cu un zâmbet, îi spunea „Griffin” cu căldură, îi turna cafea și alerga în jur spunând: „Griffin, trebuie să fii obosit de la muncă.”

Dar acum, părea o persoană complet diferită. Griffin simți o durere de cap sâcâitoare și închise ochii, sprijinindu-se de scaunul de piele, epuizat.

Nu știa cât timp trecuse, dar brusc auzi vocea blândă a Adelinei de la distanță. „Hattie, nu trebuie să mă conduci. Întoarce-te.”

„Domnișoară Vance, vă rog să aveți grijă. Dacă se întâmplă ceva, sunați-mă”, spuse Hattie.

Griffin deschise ochii brusc și le văzu imediat pe Adeline și Hattie stând la poarta vilei. După ce schimbară câteva cuvinte, Adeline se întoarse să plece.

Văzând asta, Griffin ieși repede din mașină și strigă: „Adeline, unde te duci?”

Vocea lui răsună prin curtea liniștită ca un tunet, speriind-o pe Hattie. „Domnule Vance, ce faceți aici? Nu sunteți—”

Griffin îi aruncă o privire rece, reducând-o la tăcere. Apoi se întoarse spre Adeline și ordonă cu răceală: „Adeline, oprește-te.”

Dar Adeline nici măcar nu încetini. Continuă să meargă șchiopătând înainte, ca și cum nu l-ar fi auzit.

Indiferența ei îi strânse inima lui Griffin. Un singur gând îi trecu prin minte: Adeline părăsea familia Vance.

Panica îl cuprinse și se repezi înainte, apucând-o de braț. „Ești surdă? Nu m-ai auzit spunându-ți să te oprești?”

Adeline se întoarse și văzu că era Griffin. Expresia ei tresări pentru o clipă.

Da, nu-l auzise. În primul an după încarcerare, urechea ei stângă fusese afectată de bătăile repetate, iar în timp, chiar și auzul urechii drepte se înrăutățise. Dacă cineva nu vorbea direct în fața ei, adesea nu putea auzi clar.

Adeline își abătu privirea și încercă cu încăpățânare să-și elibereze brațul. „Dă-mi drumul.”

Văzând-o atât de sfidătoare, vinovăția pe care Griffin o simțise fu rapid înlocuită de un val de frustrare. „Nu ai terminat? Astăzi este ziua Islei!

Ai făcut o scenă la petrecere, iar acum încerci să fugi? De ce nu poți fi pur și simplu rezonabilă?”

Ignorându-i eforturile de a se elibera, o smuci din nou de braț, trăgând-o brutal. „Te întorci cu mine acum.”

Strânsoarea lui era ca un clește de fier, strângându-se cu fiecare smucitură. Adeline tresări, o durere ascuțită trecându-i prin braț, de parcă oasele i s-ar fi putut rupe sub forța lui.

Fu copleșită de un sentiment de nedreptate, ochii arzând-o de lacrimi. Strigă cu vocea frântă: „Nu mă întorc! Lasă-mă!”

Cu fiecare smucitură, corpul îi clătina, fiecare pas simțindu-se mai greu decât cel dinainte. Piciorul ei rănit cedă sub presiune, iar puterile începură să o lase rapid.

Hattie îndemnă cu nerăbdare de pe margine: „Domnule Vance, vă rog, fiți blând. Domnișoara Vance este încă rănită.”

La cuvintele ei, privirea lui Griffin se îndulci cu o urmă de îngrijorare. Slăbi ușor strânsoarea, dar nu-i dădu drumul.

Se uită la Adeline cu sprâncenele încruntate. „Vino acasă cu mine.”

„Mai degrabă aș muri acolo pe străzi decât să rămân în familia Vance.” Adeline se smulse cu încăpățânare din strânsoarea lui.

Griffin era complet înfuriat. Rațiunea îi fusese înecată de furie. Într-un acces de furie, ridică piciorul și lovi piciorul rănit al Adelinei. „Te întorci sau nu?”

Ceea ce se voia a fi o mustrare ușoară se transformă în ceva mai mult, iar Adeline scoase un țipăt de durere în timp ce căzu greu la pământ.

Își strânse piciorul, cu corpul ghemuit de durere, fața palidă ca hârtia și transpirația perlată pe frunte. Lacrimile îi curgeau necontrolat pe față, iar din gât îi ieșeau doar scâncete dureroase, corpul fiindu-i prea zdruncinat de durere pentru a putea vorbi.

Văzând-o într-o asemenea agonie, pe Griffin îl duru inima, dar panica îl făcu să se bîlbîie: „Abia te-am atins. Nu te mai preface că te doare așa tare.” Dar vocea îi tremura, trădându-i vinovăția și teama.

Hattie, îngrozită, îngenunche rapid lângă Adeline. „Domnișoară Vance, ce s-a întâmplat?”

Durerea zdrobitoare din picior o aruncă pe Adeline înapoi în al doilea an de închisoare.

Nu-și putea aminti de ce fusese bătută, dar își amintea clar fețele brutale ale torționarilor ei, ridicând bastoane groase de lemn și izbindu-le în picioarele ei.

Striga după îndurare, dar loviturile nu se opreau. Au rupt șase bastoane groase pe picioarele ei, fracturându-le înainte de a se opri în cele din urmă.

Liderul grupului o apucase de păr și o avertizase: „Să nu te gândești să raportezi asta gardienilor. Ai jignit pe cine nu trebuie, iar cineva s-a asigurat că stăm cu ochii pe tine.”

Ochii Adelinei erau sticloși, corpul tremurându-i violent. Murmură: „Îmi pare rău, vă rog lăsați-mă; îmi pare rău...” Vocea îi era plină de teroare și deznădejde, ca a unui animal rănit care cere ajutor.

Hattie, cu lacrimile șiroind pe față, se panică și întrebă: „Domnișoară Vance, ce vi se întâmplă?”

„Mă doare, mă doare atât de tare”, șopti Adeline cu o voce frântă.

Acele cuvinte îi străpunseră inima lui Griffin ca un cuțit. „Nici măcar nu te-am lovit tare — cum poate să doară atât de mult?”

Ignorându-l pe Griffin, Hattie ridică cu grijă cracul pantalonului Adelinei. Priveliștea care li se înfățișă fu oribilă.

Partea inferioară a piciorului Adelinei era sever deformată. Ceea ce fuseseră cândva oase drepte erau acum răsucite într-un unghi bizar, iar pielea era acoperită de o rețea de cicatrici vechi și noi.

Unele răni erau încă proaspete și umflate, în timp ce altele formaseră cruste urâte, lăsând semne permanente.

Durerea constantă provocase atrofia mușchilor piciorului, lăsându-l subțire și fragil, ca o creangă uscată în comparație cu un picior sănătos.

Ochii lui Griffin rămaseră fixați pe priveliștea macabră a piciorului ei. Corpul îi părea înghețat, iar mintea i se golise, ca și cum ar fi fost lovit cu putere. Abia putea procesa ceea ce vedea.

„Cum s-a întâmplat asta? Era bine când a plecat la închisoare. Cum s-a putut... în doar cinci ani...” mormăi el pentru sine, dar apoi vocea îi pieri când ceva i se lumină în minte.

Se gândi: „Aceea este o închisoare, un loc pentru criminali — ce fel de viață ar fi putut avea acolo o fată de optsprezece ani ca Adeline?”

Inima i se frânse, iar ochii i se umplură rapid de lacrimi. Scrâșnind din dinți pentru a lupta cu durerea, se repezi înainte, o luă pe Adeline în brațe și, fără să stea pe gânduri, fugi spre vilă.

Pașii îi erau frenetici și dezordonați, dar de îndată ce intră în sufragerie, înlemni. Realiză că nici măcar nu știa unde este camera Adelinei. În toți acești ani, îi acordase atât de puțină atenție.

Griffin închise ochii pentru o clipă. „Hattie, unde este camera Adelinei?”

„Pe aici, domnule Vance”, Hattie conduse rapid drumul.

Griffin o urmă îndeaproape, dar cu cât mergeau mai departe, cu atât i se încruntau sprâncenele mai tare. Nu avea nicio idee că în casă exista o cameră atât de retrasă.

Când Hattie deschise ușa cămării, Griffin fu izbit de priveliște: o cameră strâmtă, întunecată, umedă, plină de vechituri și fără ferestre.

Ochii i se mărire de șoc. „Adeline... locuiește aici?”