Să audă acele cuvinte din gura lui Sebastian și a Isabellei era una, dar să-i vadă încolăciți în pat era cu totul altceva.

Lui Genevieve i s-a tăiat respirația și a simțit mușcătura trădării tăind adânc. A dat înapoi, cu privirea încețoșată de lacrimi, și a fugit din casă, cu inima bubuindu-i în piept.

S-a urcat în mașină și a demarat, vrând să fie cât mai departe cu putință de ei.

S-a gândit să se întoarcă acasă, dar n-a putut. Nu voia să vadă pe nimeni. Nu voia să dea ochii cu nimeni. Nu voia să fie nevoită să o privească pe Isabella în față.

Nu putea.

A continuat să conducă, lacrimile încețoșându-i vederea, până când s-a ciocnit cu un alt vehicul. Scârțâitul roților și scrâșnetul metalului au smuls-o înapoi la realitate.

Mașina ei a derapat violent, iar ea a călcat brusc pe frâne, forța aruncând-o în față înainte ca autoturismul să se zdruncine puternic și să se oprească tremurând.

Dezorientată, și-a smucit capul de jur împrejur, inima ciocănindu-i în coaste. Mâinile îi tremurau în timp ce strângea volanul, cu mintea amețită din pricina impactului.

Dincolo de intersecție, cealaltă mașină, un sedan negru și elegant, stătea într-un unghi nefiresc, cu bara de protecție mototolită ca o folie aruncată. O siluetă a apărut de pe bancheta din spate, un bărbat într-un costum impecabil; fața îi era contorsionată într-o mască de furie.

În timp ce el se îndrepta furtunos spre ea, Genevieve s-a pregătit pentru un atac verbal. Dar, pe măsură ce se apropia, furia i s-a transformat în îngrijorare, iar Genevieve a realizat că nu era pregătită pentru asta.

Când a ajuns mai aproape, mânia din ochii lui s-a îmblânzit ușor văzând-o pe Genevieve, cu fața brăzdată de lacrimi și rimelul întins.

— Ce dracu' făceai? Vrei să te omori pe tine și pe alții? a întrebat el, vocea purtând o urmă de îngrijorare în ciuda furiei sale.

Genevieve a deschis gura să vorbească, dar tot ce a ieșit a fost un hohot sugrumat. S-a prăbușit la loc în scaun, îngropându-și fața în mâini.

Bărbatul a ezitat, frustrarea luptându-se cu o sclipire de neliniște. — Hei, ești bine? a întrebat, cu vocea mai blândă de data asta.

Genevieve nu i-a putut răspunde; a continuat doar să plângă, suspinele zguduindu-i corpul.

— Încotro te îndrepți? a întrebat el într-un final, cu un ton blând, în ciuda venei care îi zvâcnea la tâmplă. — Te duc eu acolo.

Genevieve a clătinat din cap, cu vocea înăbușită de mâini. Gândul de a da ochii cu cineva și de a explica în ce dezastru se afla era insuportabil.

— Haide, domnișoară, a insistat bărbatul, cu o voce fermă, dar caldă. — Nu ești în stare să conduci, și nici mașina ta nu e în stare să fie condusă. Lasă-mă să te duc eu, a stăruit el.

Genevieve a rămas tăcută, în timp ce imaginea Isabellei și a lui Sebastian i se perinda prin fața ochilor, o amintire cruntă a lumii ei distruse.

Bărbatul a oftat, o urmă de exasperare furișându-se în glasul său. — Uite, a spus el nerăbdător, ori mă lași să te duc undeva la loc sigur, ori chem poliția și rezolvăm asta în celălalt mod.

Genevieve a ridicat privirea și s-a uitat la vehicule, pe măsură ce greutatea amenințării lui era asimilată. Să aibă de-a face cu poliția, cu asigurarea și cu consecințele era ultimul lucru de care avea nevoie acum.

Cu o încuviințare tremurată, și-a recunoscut înfrângerea. — Bine, a rostit ea stins, cu vocea răgușită de la plâns.

— Bun, a spus el, în timp ce o undă de ușurare i se citea pe chip. — Urcă în mașina mea. O să mă ocup de a ta și îți va fi adusă.

Reticentă, Genevieve a dat din cap și a coborât din mașină. El a condus-o spre vehiculul său, a ajutat-o să se așeze pe scaunul pasagerului, și apoi i-a făcut semn șoferului său să se ocupe de mașina ei și să o aducă la destinație.

Genevieve i-a aruncat o privire pe furiș însoțitorului ei când acesta s-a urcat în mașină. Era atrăgător într-un mod aspru, cu părul închis la culoare care îi cădea peste frunte. Când el s-a întors să o privească, ea a fost întâmpinată de niște ochi albaștri și pătrunzători, ce trădau o umbră de curiozitate.

— Încotro? a întrebat el, cu vocea încă purtând acea notă de îngrijorare.

Genevieve și-a mușcat buza, nesigură de ce să spună. Oriunde. Efectiv oriunde, atâta timp cât nu era acasă la ea, nu era viața ei, nu era coșmarul de care fugea.

— Oriunde. Du-mă doar oriunde, a răspuns ea, cu vocea abia depășind un șoaptă.

Bărbatul a ridicat o sprânceană, o licărire de amuzament jucându-i în ochi. — Asta nu e prea precis, a spus el, un zâmbet slab trăgându-i colțul buzelor.

Hotărârea lui Genevieve s-a întărit. Nu voia conversație, nu voia milă. Tot ceea ce râvnea era o evadare temporară, un scurt răgaz din haosul în care se transformase viața ei.

Dintr-odată, un gând nesăbuit, născut din disperare și din durerea din suflet, i-a trecut prin minte.

— La tine, a izbucnit ea, șocându-se până și pe sine.

Zâmbetul bărbatului a pierit, înlocuit de o privire de completă năucire. — La mine? a repetat el. — Cum adică?

— E bine oriunde te-ai duce tu, a insistat ea.

El a oftat, vizibil nesigur, dar rămas fără opțiuni. A condus spre hotelul său, mintea roindu-i de întrebări.

Drumul a fost în mare parte tăcut, punctat doar de suspinele ei încetinite, pe care nu le putea controla pe deplin.

Când au oprit în fața unui hotel de lux, bărbatul s-a întors spre ea. — Ești sigură că nu vrei să mergi acasă sau la un spital? a întrebat el, glasul lui fiind din nou impregnat de îngrijorare.

Genevieve a clătinat din cap. Lacrimile se retrăseseră în cele din urmă, lăsând în urmă o vulnerabilitate crudă.

Bărbatul părea ezitant, dar după un moment, a oftat. — Bine, a spus el. — Uite, nu știu ce se petrece, dar dacă vrei să vorbești despre asta, sunt aici să ascult.

— Mersi, a mormăit ea în timp ce el o ajuta să coboare din mașină și o conducea spre apartamentul său, lăsându-și șoferul să meargă să repare mașinile.

Înăuntru, a îndrumat-o să se așeze pe canapea și i-a adus un pahar cu apă. Ea l-a luat, cu mâinile tremurânde.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o încet, așezându-se lângă ea. — De ce plângeai?

Genevieve nu a putut să se înduplece să-i spună. Cuvintele erau prea dureroase pentru a fi rostite cu voce tare. A dat doar din cap, noi lacrimi rostogolindu-i-se pe obraji.

Văzând că nu voia să vorbească, s-a ridicat. — Dacă nu te deranjează, am nevoie să mă împrospătez. Am avut o zi lungă, a spus el, și fără să-i mai aștepte răspunsul, a intrat în dormitorul său.

Când a ieșit din baie, a fost surprins să o vadă stând în picioare în camera lui.

— Ce cauți aici? Ai nevoie de ceva? a întrebat el, din moment ce singurul lucru care-i acoperea corpul era prosopul din jurul taliei.

— Ești însurat? a întrebat ea, privindu-l cu o expresie indescifrabilă care l-a șocat.

El a clipit surprins. — Nu. De ce...

— Logodit? Ai o iubită? a întrebat ea, retezându-i vorba.

Era uimit de seria ei de întrebări, dar a răspuns: — Nu.

— Ai vrea să faci sex cu mine? a întrebat ea direct.