Acum trei ani~

— Este de-a dreptul nesimțită. Genul de femeie pe care aș evita-o ca iubită.

Julian privi în urmă, cu mâinile în șolduri, spre taxiul galben care tocmai demarase în viteză de la sediul Primăriei. Ea fusese cea care dăduse peste el pentru că vorbea la telefon fără să fie atentă pe unde merge, iar apoi plecase pur și simplu, fără să-și ceară scuze. Minunat!

Clătină încet din cap, hotărând să nu se mai complice cu gesturile femeii. Julian se îndreptă direct spre recepție. Aruncă o privire la ceas și se simți ușurat că ajunsese cu o jumătate de oră mai devreme. Vruse intenționat să-și aștepte viitoarea soție la intrarea în clădirea Primăriei, pentru a vedea dacă era într-adevăr atât de frumoasă pe cât susținuse Charles Kensington în tot acest timp.

— Cu ce vă putem ajuta, domnule?

— Oh, aștept pe cineva. Pe viitoarea mea soție.

— La ce oră este programată cununia dumneavoastră?

— La ora nouă. Cred că viitoarea mea soție va apărea în jumătate de oră.

— Sunteți viitorul soț al domnișoarei Kensington? În baza noastră de date există o singură nuntă programată la ora nouă.

— Umm... Da. Cred că despre domnișoara Kensington este vorba.

— Domnișoara Kensington este aici de la ora opt. Este în sala numărul trei.

— Serios? Mă duc imediat acolo. Vă mulțumesc.

Julian se panică, dar încercă să nu lase acest lucru să fie prea evident. Mai ales când avea să se confrunte cu viitoarea lui soție. Fusese de-a dreptul prost să creadă că nepoata lui Charles Kensington nu va ajunge decât fix la ora nouă și să nu se gândească deloc că ar putea veni înaintea lui.

— Mă scuzați, sunt aici pentru căsătoria cu Serena Kensington.

Julian încercă să-și amintească numele nepoatei lui Charles, pe care acesta i-l menționase ieri după-amiază. Spera să nu fi greșit, pentru că ieri nu fusese prea concentrat la cuvintele lui Charles la telefon.

— Oh, sunteți mirele. Vă rog, luați loc.

— Unde este Serena Kensington? Julian privi în stânga și în dreapta. Era sigur că în cameră nu se aflau decât el și un bărbat chel, purtând o uniformă cu logoul personalului de la starea civilă. Nu mai era nimeni altcineva acolo în afară de ei.

— Soția dumneavoastră a plecat acum câteva minute. Trebuie să prindă un zbor spre Milano. Soția dumneavoastră a semnat deja toate secțiunile și a lăsat restul pentru dumneavoastră, ca să finalizați procedura.

Julian încercă să înțeleagă situația. Chiar nu știa ce se întâmplă, până când funcționarul de la starea civilă i-a vorbit despre o operație și alte lucruri fictive pe care el nu le făcuse niciodată. Julian concluzionă că viitoarea lui soție — sau pe jumătate soție — tocmai îl păcălise pe bietul om.

— Înțeleg. Am crezut că va mai fi aici când voi ajunge, pentru că am terminat operația mai devreme.

— Era foarte grăbită. Am pregătit documentele. Trebuie doar să semnați în dreptul dumneavoastră înainte ca voi doi să fiți înregistrați oficial ca un cuplu căsătorit.

Julian citi rubrica de lângă numele său, unde se afla o semnătură cu trăsături foarte frumoase. Julian zâmbi citind numele Serenei scris cu cerneală aurie. Își imagină că chipul soției sale era la fel de frumos ca acele linii pe care le trasase pe hârtia albă. Dar, amintindu-și cât de vicleană fusese manipulând ofițerul stării civile, Julian începu să se îndoiască de faptul că femeia era atât de dulce pe cât spunea mereu Charles Kensington.

— Gata. Am semnat în secțiunile mele.

— Excelent. Voi pune ștampila și puteți lua imediat aceste documente pentru a i le arăta bunicului soției dumneavoastră. Îmi pare rău pentru bunicul ei, care este pe moarte. Își dorește foarte mult să-și vadă nepoata căsătorită cu bărbatul pe care îl iubește.

Se părea că Serena Kensington nu era atât de dulce pe cât spunea Charles. Femeia nu crease doar o poveste fictivă despre el, ci și despre bunicul ei. Julian era complet dezamăgit de acțiunile ei viclene. N-ar fi trebuit să se căsătorească cu o astfel de femeie și ar fi trebuit să anuleze căsătoria cât mai avea timp.

— Scuzați-mă.

— Da?

În loc să-i spună funcționarului că vrea să anuleze căsătoria, ochii lui Julian se fixară pe ceva ce strălucea pe masă.

— Este cartea ei de vizită?

— Domnișoara Kensington și-a lăsat cartea de vizită în cazul în care lucrurile nu ar fi decurs bine. Dar totul a mers strună. Nu este nevoie să o sun și să o rog să revină altă dată.

— Atunci această carte de vizită nu mai are de ce să stea aici.

Julian își dădu glasul ușor în timp ce funcționarul de la starea civilă îl privea strecurând cartea de vizită argintie în portofel.

— Este model. Vreau doar să-i protejez intimitatea și să nu-i las cartea de vizită aici.

— Corect. Sunteți într-adevăr un viitor soț protectiv. Se pare că are mare nevoie să fie protejată de un bărbat ca dumneavoastră.

Julian se încruntă. Era tot mai curios în privința femeii care, în câteva minute, avea să devină oficial soția lui. Femeia părea să fie genul previzibil. „Oare este ca o carte deschisă?”, se întrebă Julian.

Treizeci de minute mai târziu, Julian obținu toate documentele pentru căsătoria lui cu Serena. Parcurse rapid conținutul documentului și pufni sec. Cu siguranță nu era așa cum își imaginase el nunta.

— Felicitări dumneavoastră și domnișoarei Kensington. Sunteți oficial căsătoriți. Mi-aș fi dorit ca ea să fie aici cu dumneavoastră. Dar... asta e, bărbatul ridică ușor din umeri.

— Vă mulțumesc.

Cu lehamite, Julian dădu mâna cu bărbatul. Doar ca o formalitate. Zâmbi scurt și părăsi imediat Primăria, care i se părea un loc dezgustător în acel moment. Ura toate minciunile care îl înconjuraseră în acea dimineață.

„Căsătoria este o mizerie”, se gândi el în drum spre parcare. În timp ce cobora treptele de piatră, Julian se opri și își îngustă ochii, amintindu-și de femeia care dăduse peste el când era pe punctul de a intra în clădire. Falca i se încleștă de furie. Cel puțin, îi văzuse părul și corpul, chiar dacă nu reușise să-i vadă fața. Era o femeie cu părul auriu până la umeri, cu o siluetă micuță, tocuri ascuțite care puteau străpunge un friptură și un posterior în formă de inimă care se legăna frumos în timp ce mergea grăbită spre taxiul care o aștepta.

— Aceea era Serena Kensington. Era clar că nu și-a dorit această căsătorie. Și nici eu.”