ADELINE

E uimitor, sincer — cum fiecare pas mă doare de parcă aș merge pe cuie. Abia dacă mai pot respira până când întorc semnul pe ÎNCHIS și mă prăbușesc pe cel mai apropiat scaun. Nu e nici măcar amiază.

„Cred că trebuie să angajez pe cineva să mă ajute”, mormăi eu, legându-mi buclele într-un nod neglijent. Afară e un ger de crapă pietrele — suficient de frig cât să mă doară degetele de la pici