Kaelith își trase camioneta ruginită în locul de parcare din spatele fermei Frostpeak și trânti portiera cu un scârțâit asurzitor. Auzind sunetul familiar, Maddox, proprietarul fermei, scoase capul de după perdea și zâmbi.

— Kaelith! Mă bucur să te văd, ca de obicei, spuse el făcându-i cu ochiul.

— Bună, frumosule, îl salută ea.

Maddox era în vârstă, probabil trecut de șaptezeci de ani, cu pete de bătrânețe, pielea tăbăcită de o viață petrecută sub soare și părul cărunt, dar ei îi plăcea la nebunie să-i vadă fața înroșindu-se la auzul complimentului în fiecare sâmbătă. Ochii lui albaștri și strălucitori scânteiară, iar el se îndreptă spre ea cu un pas agale.

— Ce ai pentru mine săptămâna asta? întrebă ea.

— Ei bine, e o săptămână bună pentru rădăcinoase! Ridichi, ridichi și iar ridichi, spuse el arătând spre cutiile de carton pe care le stivuise. Am niște varză pentru tine, kale și alte câteva verdețuri și... își puse palma pe o cutie mare. Morcovi, preferații tăi.

— Te iubesc, îți mulțumesc! exclamă ea cu entuziasm, apucându-se de treabă pentru a umple spatele camionetei.

Când termină, își pocni palmele și își luă geanta din cabină pentru a vedea ce altceva mai putea găsi la piață. Se întoarse și îl găsi pe Maddox chiar în spatele ei, invadându-i spațiul personal. Se lăsă ușor pe spate.

— Mai am o surpriză pentru tine săptămâna asta, ciripi el, prezentându-i o cutie mică.

— Uh, mulțumesc, spuse ea, făcând un pas în lateral pentru a-l ocoli. Luă cutia și observă că el se scărpina nervos la ceafă. Ochii îi fugeau prin mulțime. Kaelith deschise cutia și scoase un țipăt de bucurie: ciuperci pleurotus. Mulțumesc, Maddox! exclamă ea, aruncându-i-se de gât.

— Cât costă? întrebă ea.

— Din partea casei, o asigură el cu un zâmbet.

— Ești... ești sigur?

— Contractul tău de vânzare din ultimii ani mi-a ținut mica fermă pe linia de plutire. Dacă nu erai tu, aș fi fost forțat să o închid cu ani în urmă. Acesta este modul meu de a-ți mulțumi, îi spuse el.

Ea strânse cutia la piept.

— Mulțumesc.

Maddox părea în continuare agitat.

— Nu... nu vrei să le guști acum? întrebă el.

— Oh, nu, nu încă. Aș prefera să le păstrez.

— Oh, ei bine, adică, ar trebui să guști măcar una, nu-i așa? insistă el, făcând iar un pas spre ea și ridicând cutia.

Simțindu-se, pentru prima dată, mai mult decât inconfortabil în prezența bătrânului fermier, Kaelith își ceru scuze, spunând că mai are de făcut niște cumpărături. În timp ce se îndepărta, simți privirea iritată a lui Maddox în ceafă și își stăpâni un fior.

Piața agroalimentară din centrul orașului Silverlake era unul dintre locurile ei preferate. Două rânduri de corturi umpleau piața centrală. Erau fermieri, artizani, meșteșugari, chiar și un vânzător de vată de zahăr în timpul verii. Cumpăra de aici în fiecare sâmbătă, de când se mutase în Silverlake, acum cinci ani. La câteva luni după mutare, avusese norocul să găsească un post de bucătar la „Ogarul Urlător”, unde prietenul ei lucra ca barman. Paxton era singura persoană cu care vorbise despre angajare căreia nu-i păsa deloc de statutul ei de lup proscris. Avusese o singură condiție: să nu iasă în sala de mese în timpul programului.

Din păcate, stigmatul care venea odată cu statutul de proscrisă se lipise de ea ca un nor de praf. Chiar și acum, în timp ce cerceta corturile, știa că unii dintre ei i-ar refuza banii din acest motiv. Câțiva chiar o scuipaseră în trecut. Era pierderea lor. Ea cumpăra din această piață toată mâncarea necesară pentru restaurant, cheltuind mii de dolari în fiecare săptămână. Dacă nu voiau să facă un profit frumușel doar pentru că ea fugise de ticălosul ăla, treaba lor.

Muncise din greu la bar. Când fusese angajată, localul era cunoscut ca un bar pentru schimbători care veneau să se îmbete și să fie gălăgioși. Faptul că barul servea și mâncare nici măcar nu era remarcat. Însă, la scurt timp după ce începuse ea, partea de grătar câștiga aproape la fel de mult ca barul. Între orele 14:00 și 22:00, fiecare masă era ocupată, iar farfuriile erau lânse până la ultima urmă. Era o mare sursă de mândrie pentru ea. Kaelith primise chiar și cereri de la câteva reviste și ziare care doreau să facă un reportaj despre ea. Însă refuza mereu. Orice atenție asupra ei i-ar fi putut atrage privirea *lui*, iar ea trebuia să facă tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple.

După ce cumpără carnea pentru săptămâna respectivă și promise că o va ridica înainte de plecare, intră la ferma de miere a lui Ambrose pentru a-și face proviziile. În timp ce Micah o lăsa să guste din noua lui miere de flori sălbatice, observă un murmur străbătând piața. Își lăsă bețișorul în gură și privi spre stradă. Inima îi tresări. Patru SUV-uri negre opriră la bordură. Era el? O găsise? Portierele SUV-ului din mijloc se deschiseră, iar Kaelith își ascunse rapid fața, prefăcându-se că are un interes neobișnuit pentru diversele bețișoare cu miere aranjate pe masă.

— Se pare că mai are loc o întâlnire, șopti Micah conspirativ.

Kaelith privi în sus și îl văzu urmărindu-i pe bărbații care ieșeau din mașină.

— Sunt clienți obișnuiți pe aici? întrebă ea, simțind cum încolțește speranța.

El dădu din cap.

— Lycani.

Kaelith răsuflă ușurată, gest care îi aduse o ridicare curioasă din sprânceană din partea lui Micah. Lycanii nu erau cineva în prezența căruia să răsufli ușurat, în ciuda faptului că Silverlake se învecina cu una dintre cele mai mari haite din țară. Erau superiori lupilor, cu o durată de viață aproape nemuritoare, simțuri ascuțite, intuiție înnăscută și abilități mult mai letale. Kaelith ar fi trebuit să știe, ea însăși fiind pe jumătate lycan. Un corcitură proscrisă... ce era mai rău din ambele lumi. Ignoră privirea întrebătoare a lui Micah, alese un bețișor cu miere, îl desfăcu și inhală aroma.

— Mmmm, măr și... este cumva cuișoare? întrebă ea, privind în sus cu gura lăsând apă.

Sprâncenele lui se încrețiră și mai tare. Privi spre bețișor.

— Ăla e cu lavandă.

— Hm, spuse Kaelith, adăugând bețișorul la grămada de cumpărături.

Privi în jur și își ridică nasul mai sus în aer. Genunchii îi tremurară la simțul acelei arome delicioase. Voia să o găsească și să adauge orice ar fi fost în meniul ei pentru săptămâna respectivă. Făcu un pas înapoi și adulmecă din nou. Își întoarse capul în direcția mirosului și deschise ochii. Respirația i se opri în gât, iar întregul corp îi furnică.

Ochii îi fură atrași de grupul de bărbați care se îndepărtau de SUV-uri. Erau toți bine îmbrăcați, iar pașii lor mari acopereau trotuarul, fiind clar grăbiți să ajungă undeva. În față erau patru bărbați. Doi se aflau ușor în spatele celorlalți. Amândoi erau supli, cu părul blond și cu expresii aspre pe fețe. Observă tatuaje ieșind de sub jachetele costumelor, iar unul avea chiar un desen pe față.

Un bărbat mergea în mijlocul grupului, ca și cum ar fi fost sub protecția lor. Era *uriaș*. Clădit ca un munte, privea fix spre telefon, tastând furios. Privi în sus o singură dată, iar ea gâfâi. Ochii lui... nu mai văzuse niciodată pe cineva cu aceeași condiție genetică ca ea: heterocromie. În timp ce ea purta mereu o lentilă de contact căprui peste singurul ei ochi albastru pentru a evita atenția nedorită, acest bărbat o afișa ostentativ, făcându-le pe femeile din jur să privească cu gura căscată o asemenea raritate.

Însă niciunul dintre acei bărbați nu fusese cel care îi atrasese inițial privirea. Nu, bărbatul cu aroma delicioasă de cidru de mere era cel care conducea grupul. Își trăgea de manșetele sacoului și se foia din cauza gulerului. Era clar că nu era obișnuit să poarte costum, deși ea nu înțelegea de ce, având în vedere cât de bine îi venea. Trebuia să aibă cel puțin un metru nouăzeci. Era exact genul ei, cu un corp suplu care, fără îndoială, ascundea mușchi bine definiți. Pașii lui erau lungi, iar ochii lui întunecați cercetau piața prin care treceau, ca și cum ar fi fost în alertă pentru orice semn de pericol. Își trecu mâna stângă dur prin părul negru, făcând câteva șuvițe să-i cadă pe frunte, înainte de a încerca să-și reașeze gulerul.

— *Pereche sortită*, șopti Kaelith în vânt. Își închise gura brusc, șocată. Nu vruse să spună asta cu voce tare. Și știa că se auzise, deoarece în momentul în care cuvintele îi părăsiră buzele, el își întoarse capul brusc spre ea.

Perechea ei sortită rămase ca țintuită pe loc, cu brațele încă ridicate într-un unghi ciudat în spatele gâtului. Chiar și de la celălalt capăt al pieței, observă cum ochii lui întunecați devin negri ca tăciunele în semn de recunoaștere. Ea apucă stâlpul cortului de lângă ea și simți cum metalul se îndoaie sub presiune. Perechea ei sortită continuă să o privească șocată până când bărbatul care tasta pe telefon se ciocni de umărul lui. Bărbatul uriaș se uită urât la perechea ei sortită, clar neobișnuit ca acesta să rupă ceea ce era probabil o formație de rutină. Cei doi bărbați din spatele lui îi aruncară priviri întrebătoare în timp ce treceau pe lângă el.

Kaelith aștepta cu nerăbdare. Îi adresă un zâmbet timid și ridică mâna în semn de salut. El nu îi întoarse zâmbetul; în schimb, continuă să o privească cu aceeași expresie nesigură și șocată. O clipă mai târziu, clipi, se uită la bărbații care trecuseră de el, privi înapoi la ea și dădu din cap a negație. Kaelith clipi de câteva ori confuză, iar apoi el se întoarse și îi urmă pe ceilalți bărbați. Simți o strânsoare în piept pe măsură ce el se îndepărta tot mai mult. Îi privi spatele până când acesta dispăru după colț, pe Main Street.

Perechea ei sortită, un lycan, tocmai plecase de lângă ea fără să se mai uite înapoi. Ce naiba trebuia să facă acum?