Elara stătea nemișcată pe holul steril al spitalului, cu sângele încă uscat pe mâini, pe rochie, pe față, ca o vopsea de război pe care nu o ceruse. Luminile fluorescente bâzâiau deasupra capului, reci și indiferente. Asistentele veniseră și plecaseră deja după explicația ei seacă și goală referitoare la sângele de pe tot corpul, crezând că și ea este rănită: „Nu e al meu. E al lui.” Se retrăseser