Iese din parcare încet, dându-mi timp să mă obișnuiesc. Motocicleta toarce sub noi ca o fiară mulțumită, și nu mă pot abține să nu mă gândesc cât de potrivit este acest lucru. Totul la Cassian mi-a amintit întotdeauna de ceva sălbatic, ceva de abia stăpânit. Chiar și acum, după cinci ani de despărțire, pot simți acea energie familiară radiind din el.

*Miroase a acasă,* îmi șoptește lupoaica mea în minte, vocea ei fiind un murmur adânc de dor. *A păduri de pini și a furtuni de vară.*

*Nu,* îi spun eu ferm.

*Nu putem să ne gândim așa. Nu acum.*

Dar pe măsură ce intrăm pe autostradă, motocicleta prinde viteză, și nu am de ales decât să mă țin mai strâns. Brațele mele îi înconjoară talia, iar lupoaica mea aproape că toarce la contact.

A fost atât de tăcută în acești ultimi trei ani, retrăgându-se adânc înăuntrul meu, unde pumnii lui Silas nu o puteau ajunge. Dar acum, cu mirosul familiar al lui Cassian umplându-mi plămânii și cu căldura lui strecurându-se prin geaca de piele, se trezește din nou la viață.

Lumea se repede pe lângă noi în pete neclare de lumină și umbră. Motocicleta este zgomotoasă, puternică, vie sub noi. Atât de diferită de liniștea sufocantă a casei din care am scăpat, în sfârșit.

Pot simți fiecare vibrație prin corpul meu, fiecare viraj când ne lăsăm pe curbele drumului. Senzația este amețitoare, eliberatoare într-un mod de care uitasem că este posibil.

Încerc să nu mă gândesc la cât de aproape sunt de el. La felul în care pieptul meu e presat de spatele lui, la cum pot simți ritmul constant al respirației lui, la cum lupoaica mea parcă și cântă de bucurie că e din nou lângă prietenul nostru, cineva aproape la fel de apropiat ca familia.

Încerc să nu mă gândesc cum s-ar fi simțit asta acum cinci ani, când a-l atinge era firesc, când a fi aproape de el era ca o pace, când am crezut că poate, doar poate—prietenia s-ar putea transforma în ceva mai mult.

Acum mi se pare periculos. Nu din cauza lui, ci din cauza mea. Pentru că sunt frântă în moduri pe care nu știu să le explic. Pentru că am uitat cum e să fiu atinsă fără violență. Pentru că fiecare instinct din corpul meu urlă la mine să fug, în timp ce lupoaica mă roagă să rămân.

*El nu ne-ar face niciodată rău,* insistă ea, cu vocea mai puternică acum. *Știi asta. Ai știut asta mereu.*

Dar exact asta e problema. Am mai avut încredere o dată. Am avut încredere în Silas cu totul, cu inima mea, corpul meu, lupoaica mea. Și a folosit acea încredere pentru a ne distruge aproape pe amândouă. Pentru a-mi lua singurul lucru care mi-ar fi adus fericirea.

Nu mi s-a oferit ocazia să-mi țin puiul în brațe, tot din cauza acelei încredereri.

Mă oblig să stau nemișcată. Mă oblig să respir. Mă oblig să mă țin strâns, chiar dacă mâinile îmi tremură pe stomacul lui Cassian. Luminile orașului se scurg pe lângă noi în timp ce navigăm prin trafic. New York-ul noaptea este superb de pe șaua unei motociclete, un amestec de neon și de posibilități. Pentru o clipă, aproape că pot uita ultimii trei ani. Aproape că mă pot preface că sunt doar o femeie pe o motocicletă cu bărbatul care a iubit-o odată.

*Care o iubește încă,* adaugă lupoaica mea plină de speranță.

*Încetează,* o avertizez. *E de ajuns.*

*Ca prieten* adaugă ea.

Vream să-i răspund, dar apoi am dat într-o groapă, iar eu îmi strâng instinctiv mâinile în jurul taliei lui, și mișcarea trimite o undă de panică prin mine. Corpul meu ține minte cum este să fie înșfăcat, să fie ținut cu forța la pământ, să fie rănit. Respirația mi se oprește în gât și brusc, nu mai sunt pe o motocicletă. Sunt înapoi în acea casă, înapoi în acel dormitor, sub mâinile grele ale lui Silas în timp ce el.....

*Respiră,* ordonă lupoaica, vocea ei tăind prin spirala de panică. *Nu ești acolo. Ești cu Cassian. Ești în siguranță.*

Cassian trebuie să-mi simtă tensiunea, pentru că încetinește, mâna lui așezându-se scurt peste a mea acolo unde este apăsată pe stomacul său. Gestul este blând, liniștitor, și rupe ceva în mine. Atingerea lui nu mă doare. Nu îmi ia nimic. Ci pur și simplu... mă consolează.

Obișnuiam să am încredere totală în el. Obișnuiam să mă simt în siguranță în brațele lui. Obișnuiam să cred că dragostea trebuie să te facă să te simți ca și cum ai venit acasă. Pe vremea când eram doar Cassian, Alaric și Genevieve, doi lupi maturi și mica lor surioară-lupoaică, învățând ce înseamnă să-ți găsești haita, locul în lume.

Acum nu mai știu cum să am încredere în nimeni. Mai ales în bărbatul despre care mi-am dorit odată să fie mai mult decât un prieten, înainte să mă abandoneze când aveam cea mai mare nevoie de el.

*Nu e corect,* mă mustră lupoaica. *I-ai împins pe el, și pe Alaric, departe. Apoi l-ai ales pe Silas în locul lor.*

Lupoaica mea are dreptate, suferisem. Prea tânără ca să gândesc limpede, m-am lăsat condusă de emoții.

*Pentru că eram tânără și proastă,* i-o întorc eu. *Pentru că am crezut că am nevoie să mă vindec fără ei.*

Apoi, când l-am cunoscut pe Silas, am crezut că forța lui de Alfa înseamnă siguranță.

Acum știu mai bine. Acum știu că adevărata putere nu înseamnă dominare sau control. Se reflectă în felul blând în care Cassian încetinește motocicleta când mă simte că mă încordez. Se reflectă în felul în care a venit după mine în seara asta, fără să pună întrebări, fără să mă judece, fără să ceară nimic în schimb.

Drumul pare să dureze o veșnicie, dar și o clipă. Prea curând, parcăm pe o alee pe care nu o recunosc.

O casă de mărime medie, cu un gazon îngrijit și cu o lumină la verandă care scaldă totul într-o lumină galbenă, caldă. Pare... domestic. Așezat. Ca un loc în care cineva și-a construit o viață.

*Unde cineva și-a construit o viață fără noi,* observă lupoaica mea, și îi simt tristețea din glas.

Oprește motorul și brusc, lumea este tăcută, exceptând sunetul respirațiilor noastre și țăcănitul motocicletei care se răcește. Până și zgomotele orașului par înăbușite aici, ca și cum această mică casă ar exista în propria ei bulă pașnică.

"Unde suntem?" întreb eu, dându-mi jos casca. Părul îmi e vraiște, electrizat de la cască și stând ridicat în niște unghiuri ciudate. Probabil că arăt de parcă aș fi trecut printr-o tornadă, ceea ce nu e prea departe de adevăr.

"La mine," spune el, trecându-și piciorul peste motocicletă cu o grație fluidă. Totul la Cassian a fost dintotdeauna plin de grație, chiar și înainte ca lupul lui să iasă la suprafață cu adevărat. "M-am gândit că poate nu vrei să mergi la Alaric imediat. Din moment ce nu e acolo."

Are dreptate. Nu vreau să fiu singură în casa goală a fratelui meu, înconjurată de amintiri ale vieții pe care o aveam. Dar în același timp nu știu dacă pot face față să fiu aici, în spațiul lui Cassian, înconjurată de dovezile vieții pe care și-a construit-o fără mine.

"Te pot duce altundeva dacă vrei," spune el, citindu-mi ezitarea cu aceeași abilitate stranie pe care a avut-o mereu. "Hotel, sau..."

"Nu." Cuvântul îmi iese mai ascuțit decât voiam. "Nu, e... e bine aici."

Mă uit la casă mai atent, și ceva nu se leagă. Arată ca o casă aleasă de o femeie. Jardinierele cu flori de sub ferestre, mobilierul de grădină asortat, felul în care grădina este amenajată cu atâta grijă la culori și la anotimp.

Este un loc simplu, iar eu sunt șocată. Cum de stă într-un loc ca ăsta? E aranjat și curat. Cassian e un tip ordonat, dar știu că nu-i plac asemenea decoruri. Modul în care este aranjată casa lui i se pare străin acelui Cassian de care îmi amintesc.

*Lucrurile se schimbă,* spune lupoaica mea încet. *Oamenii se schimbă. Noi ne-am schimbat.*

Dar e doar o dovadă că nu mai suntem oamenii de acum cinci ani. Nu știu cum o mai fi Alaric. S-a schimbat și el mult? Are doi copii acum, dar nu am cunoscut pe niciunul dintre ei. Doi pui mici pe care nu i-am ținut în brațe, nu le-am simțit mirosul, nu am fost acolo să ajut la creșterea lor.

Toți au mers mai departe fără mine. Și-au găsit drumul și le merge bine. Mă simt de parcă nu mai e nevoie de mine pe aici. Dar la ce mă așteptam? Timp de cinci ani am stat deoparte. Departe de a fi la îndemână. Ochii care nu se văd se uită, cum s-ar spune. Dar nu sunt supărată, pentru că eu am provocat asta.

*Ai supraviețuit,* îmi amintește lupoaica. *Asta contează.*

Când intru în sufrageria lui, văd poze peste tot. Inima mi se oprește când observ o poză anume pe polița șemineului, o femeie de vreo treizeci și doi de ani într-o poză cu Cassian. Arată.... atât de îndrăgostiți și de fericiți.