Cinci ani mai târziu

Genevieve

Rochia albă se simte ca niște lanțuri în jurul gâtului meu.

Mă privesc în oglinda din apartamentul miresei, reflexia mea tremurând prin lacrimile pe care refuz să le las să cadă. Femeia care mă privește înapoi este o străină, cu obrajii scofâlciți, cu cearcăne adânci ascunse cu grijă sub machiaj, cu un zâmbet care nu-mi ajunge la ochi.

Rochia pe care a ales-o Silas atârnă pe mine, prea mare acum, după luni în care abia am mâncat, în care am călcat ca pe ouă, în care m-am făcut din ce în ce mai mică până când aproape că am dispărut de tot.

"Arăți minunat," șoptește Elara, una dintre femelele omega ale haitei, desemnată să mă ajute cu pregătirile. Vocea ei este blândă, dar surprind felul în care ochii ei zăbovesc pe fondul de ten aplicat în strat gros în jurul ochiului meu stâng, felul în care mânecile rochiei sunt așezate pentru a ascunde vânătăile în formă de amprente de pe brațele mele.

Minunat. Cuvântul are un gust amar în gura mea. Când a fost ultima oară când m-am simțit minunat? Când a fost ultima oară când am simțit altceva decât frică?

"Mulțumesc," reușesc eu să spun, cu vocea abia peste nivelul unei șoapte.

Prin pereții subțiri, pot auzi membrii haitei adunându-se în sala principală. Pălăvrăgeala lor entuziasmată îmi zgârie nervii ca un șmirghel. N-au nici cea mai mică idee ce sărbătoresc.

Ei cred că asistă la uniunea dintre Alfa-ul lor și perechea lui aleasă. Nu știu că privesc o înmormântare, moartea a tot ce-a mai rămas din femeia care am fost odată.

Elara îmi aranjează voalul, cu degete surprinzător de delicate. "Alfa a cerut să porți părul lăsat pe spate," spune ea cu grijă. "A zis că îți încadrează fața mai bine."

Bineînțeles c-a făcut-o. Silas are o părere despre orice. Cum ar trebui să mă îmbrac, cum ar trebui să vorbesc, cum ar trebui să respir. Faza cu părul este nouă, totuși.

În ultimii trei ani, a insistat să-l port prins în sus, profesional, fără să atrag atenția asupra mea. Schimbarea asta îmi zbârlește pielea. Ce vrea acum? Ce metodă nouă a mai găsit ca să mă controleze?

Degetele mele trasează lănțișorul de argint de la gât—"cadoul" lui Silas de azi-dimineață. Stă greu pe pielea mea, rece și restrictiv. Tot ce-mi oferă vine cu sfori invizibile atașate, lanțuri invizibile care mă leagă tot mai strâns de el cu fiecare zi ce trece.

Ușa se deschide fără nicio bătaie, iar el umple tocul ușii. Chiar și după trei ani, Silas Blackwood tot îmi taie respirația, dar nu în felul în care o făcea odată. Acum, frica e cea care-mi fură aerul din plămâni.

E devastator de chipeș în smochingul lui negru, cu părul închis la culoare coafat impecabil, prezența lui de Alfa dominând încăperea. Pentru toți ceilalți, este mirele perfect. Eu știu mai bine.

"Doamnelor, ne puteți lăsa o clipă?" Vocea lui e de mătase pură, tonul pe care-l folosește când vrea ceva.

Elara și celelalte ajutoare ies rapid șir, lăsându-ne singuri. Îmi țin ochii fixați pe reflexia mea, urmărindu-l în oglindă în timp ce se apropie. Se oprește în spatele meu, mâinile lui așezându-se pe umerii mei, iar eu trebuie să mă lupt ca să nu tresar.

"Perfectă," murmură el, respirația lui caldă mângâindu-mi urechea. "Arăți absolut perfect."

Cuvântul are gust amar. Perfectă pentru ce? Pentru spectacol? Pentru imaginea lui? Victima perfectă?

Mâinile i se strâng pe umerii mei, nu destul cât să lase vânătăi, a învățat să fie mai atent în privința semnelor vizibile, dar destul cât să se facă înțeles.

"Știu că ultimele săptămâni au fost... dificile. Dar după noaptea asta, totul se schimbă. Gata cu îndoielile. Gata cu ezitarea. Vei fi a mea cu totul."

Cu totul. Cuvântul ăsta îmi întoarce stomacul pe dos. Deja simt că dispar, bucată cu bucată, zi de zi. Ce-o să mai rămână din mine după noaptea asta?

"Te iubesc," spune el, presându-și buzele pe creștetul capului meu. Cuvintele sună repetate, goale. Când a fost ultima dată când le-a spus și le-a crezut? Când a fost ultima dată când eu le-am crezut?

"Și eu te iubesc," îi șoptesc înapoi, pentru că e ceea ce așteaptă. Minciuna are gust de cupru în gura mea.

Mă eliberează și se uită la ceas. "Zece minute. Nu întârzia, Genevieve. Și nu mă dezamăgi." Amenințarea plutește în aer între noi, nerostită dar înțeleasă. Dau din cap, neavând încredere în vocea mea.

După ce pleacă, mă prăbușesc în scaun, picioarele devenindu-mi brusc prea slabe ca să mă mai țină. Zece minute. Zece minute până când voi păși spre altar și mă voi lega de el pentru totdeauna. Zece minute până nu va mai exista nicio scăpare, nicio speranță, niciun viitor care să nu-i includă pumnii, furia și controlul lui sufocant.

Telefonul îmi vibrează pe măsuța de toaletă. Un mesaj de la un număr necunoscut: Mă gândesc la tine azi. Meriți să fii fericită. - Un prieten

Mă holbez la mesaj, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul. Cine ar fi putut trimite asta? Nu mai am prieteni. Silas s-a asigurat de asta, izolându-mă treptat de toți cei care ar fi putut vedea adevărul, care ar fi putut pune întrebări, care mi-ar fi putut oferi o cale de ieșire.

Altă vibrație: Ești mai puternică decât crezi.

Îmi tremură mâinile în timp ce șterg mesajele. Dacă Silas le vede, dacă el crede că vorbesc cu cineva pe la spatele lui... Nici nu pot să termin gândul. Ultima oară când a crezut că țin "secrete" față de el, n-am putut să stau jos cum trebuie o săptămână întreagă.

O bătaie în ușă mă face să sar. "Domnișoară Vance? E timpul."

Elara aruncă o privire înăuntru, zâmbetul ei fiind luminos și plin de așteptare. În spatele ei, pot auzi muzica de procesiune începând. Momentul de care mă temeam de luni de zile a sosit, în sfârșit.

Mă ridic pe picioare nesigure, netezindu-mi rochia. În oglindă, femeia care mă privește înapoi arată ca o fantomă. Poate chiar e. Poate am murit acum două luni în apartamentul nostru, sângerând pe podeaua băii, iar ăsta e doar cadavrul meu mișcându-se mecanic.

"Gata?" întreabă Elara.

Nu. Nu sunt gata. Nu voi fi niciodată gata pentru asta.

"Da," mint eu.

Mersul spre altar se simte ca și cum aș merge pe sub apă. Totul este înăbușit, distorsionat, ireal. Văd fețe în mulțime, membri ai haitei zâmbind, dând din cap aprobator, unii dintre ei plângând cu lacrimi de fericire. Ei cred că asistă la ceva frumos. N-au nici cea mai mică idee că privesc o femeie mărșăluind spre propria ei execuție.

Silas așteaptă la altar, chipeș și încrezător, zâmbetul lui perfect pentru camerele de filmat. Dar eu cunosc acel zâmbet. Știu ce ascunde. Știu cât costă.

Ofițerul stării civile începe ceremonia, vocea lui răsunând prin sală în timp ce vorbește despre legături sacre și devotament etern. Cuvintele mă învăluie ca un zgomot alb. Tot la ce mă pot gândi este la argintul din jurul gâtului meu, la vânătăile ascunse sub machiaj, la bebelușul pe care l-am pierdut pentru că n-am fost destul de puternică să plec.

"Silas, am ceva să-ți spun....."

Fusesem atât de entuziasmată în acea zi, grăbindu-mă spre casă de la cabinetul doctorului cu vestea care avea să schimbe totul. Încercam de luni de zile, și în sfârșit, în sfârșit, se întâmplase. Eram însărcinată. Aveam două săptămâni, dar eram însărcinată.

L-am găsit în sufragerie, iar cuvintele mi-au murit în gât când l-am văzut. Când i-am văzut. Secretara lui, Vivienne, aplecată peste insula de la bucătărie, cu fusta ridicată în jurul taliei în timp ce perechea mea—presupusa mea pereche, o lua pe la spate ca un animal în călduri.

Încă strângeam testul de sarcină în mână când a observat că stau acolo. Pozitiv. Două săptămâni. Familia despre care vorbiserăm, viitorul pe care-l plănuiserăm, motivul pentru care mă convinsesem să rămân în ciuda a tot ce se întâmplase.

"Genevieve," a zis el, fără măcar să se obosească să iasă din ea. "Te-ai întors devreme."

Vivienne a râs, chiar a râs, în timp ce își aranja hainele. "Ups," a spus ea, fără să pară deloc că-i pare rău. "Ar cam trebui să plec."

Și apoi am rămas doar noi. Doar eu, stând în bucătăria noastră cu dovada viitorului nostru în mâini, și el, încă pe jumătate dezbrăcat, privindu-mă de parcă aș fi fost un inconvenient.

"Vom avea un bebeluș," am șoptit, ridicând testul. Poate că asta l-ar fi făcut să aibă remușcări. Dar niciodată n-am greșit mai mult.

Fața i s-a făcut albă, apoi roșie, apoi de o culoare mult mai întunecată. "Minți."

"Nu mint. Am rezultatele testului, ecografiile. Tocmai ce vin de la doctor. Vom avea un copil, Silas. Vom fi părinți." L-am privit nesigură de ceea ce simțeam cu adevărat.

Dar eram dispusă să trec cu vederea peste orice văzusem, de dragul familiei noastre. Familia pe care eram pe cale s-o construim. "Aveam de gând să aștept până după cină, să fac momentul special," am adăugat cu o voce lentă.

"Special?" A râs, dar n-a fost deloc un râs amuzat.

"Minți pentru că te gândești că asta mă va face să rămân. Crezi că dacă mă prinzi în capcană cu un pui mă vei opri să te părăsesc. Crezi că sunt atât de prost încât să pic în plasa asta?"

Cuvintele lui mi-au alunecat prin inimă. Despre ce vorbea? M-am gândit că poate era beat. Spunea toate astea pentru că era beat. Da.

"Să mă părăsești? Silas, despre ce vorbești? Ne căsătorim în două luni...." Am încercat să negociez cu el. Să-l aduc la rațiune.

"Două luni în care mă prefac că de fapt îmi doresc asta. Două luni în care jucăm rolul cuplului fericit pentru haită. Ai idee cât e de epuizant să te prefaci că iubești pe cineva ca tine?"

Cuvintele m-au lovit ca niște lovituri fizice. "Cineva ca mine?"

"Slabă. Patetică. Dependentă. Ești un nimic, Genevieve. Nu ești nimeni. Singurul motiv pentru care mă însor cu tine e pentru că asta se așteaptă de la mine, pentru că un Alfa are nevoie de o pereche. Dar nu te amăgi crezând că o fac din iubire." După trei ani, asta e tot ce primesc?

A început să meargă spre mine, iar fiecare instinct pe care-l aveam urla la mine să fug. Am dat înapoi, mâinile mele mișcându-se instinctiv pentru a-mi proteja stomacul. "Nu vorbești serios. Ești doar speriat din cauza copilului, sau emoționat"

"Nu sunt speriat. Sunt dezgustat. Ideea de a-mi purta copilul îmi face greață."

Atunci m-a lovit. Nu peste față, învățase să fie mai atent la vânătăile vizibile. De data asta, pumnul lui s-a înfipt în coastele mele, scoțându-mi tot aerul din plămâni. M-am îndoit de mijloc, gâfâind, iar el m-a apucat de păr, trăgându-mi capul pe spate ca să-l privesc.

"Scapă de el," a mârâit el. "Nu-mi pasă cum. Doar scapă de el."

"Nu." Cuvântul a ieșit ca o șoaptă, dar a fost cel mai puternic lucru pe care-l spusesem de luni de zile. "Nu o voi face."

Al doilea pumn m-a lovit în stomac. Al treilea în spate, când am căzut pe podea. Al patrulea a fost din nou în coaste, și am auzit ceva pârâind.

Lupoaica mea a mârâit, încercând să se elibereze, dar am ținut-o în frâu cu tot ce am avut. Nu voiam să-l mânii pe Silas și mai tare. Nu puteam. Trebuia doar să-mi protejez copilul.

M-am făcut ghem, încercând să protejez viața minusculă care creștea în mine, dar era prea târziu. Crampele au început o oră mai târziu. Sângerarea a început în acea noapte.

Nu puteam să merg, și nu era nimeni în jur. Mi-am pierdut copilul pe podeaua de la baie, singură, în timp ce Silas era la birou "lucrând până târziu". Ghemul minuscul de celule care reprezentase speranța mea pentru viitor se scursese din mine o dată cu credința mea în iubire, în bunătate, în posibilitatea de a fi fericită.

Când a venit acasă și m-a găsit acolo, chiar a părut șocat. "Genevieve? Ce s-a întâmplat?"

"Ne-ai ucis bebelușul," am șoptit.

Pentru prima oară în luni de zile, a părut că are remușcări sincere. "Nu am știut. Nu am știut că ești cu adevărat însărcinată. Am crezut că minți, că încerci să mă manipulezi." Îmi venea să-i trag o palmă peste față, dar n-am putut, nu când nu mai voiam să mi se rupă alte două coaste.

"Nu te-am mințit niciodată. Nici măcar o dată."

M-a luat în brațe, m-a dus în pat, a chemat doctorul haitei să mă consulte. Timp de trei zile, a fost bărbatul de care mă îndrăgostisem—blând, atent, îngrozit de ce făcuse.

"Îmi pare rău," mi-a șoptit întruna. "Îmi pare atât de rău. Nu am vrut să se întâmple asta. Te iubesc, Genevieve. Te iubesc atât de mult, și o să fiu mai bun. Promit că o să fiu mai bun."

Am vrut să-l cred. Doamne, cât de mult am vrut să-l cred. Dar promisiunile sunt doar cuvinte, iar cuvintele sunt doar aer. Iar aerul nu te poate proteja de pumni.

"Tu, Silas Blackwood, iei pe această femeie ca soție legiuită, să o ai și să o păstrezi, la boală și la sănătate, la bogăție sau la sărăcie, la bine și la greu, până când moartea vă va despărți?"

"Da." Vocea lui e puternică, încrezătoare. Vocea unui bărbat care nu s-a îndoit niciodată de dreptul lui de a deține tot ce își dorește.

"Și tu, Genevieve Vance, iei pe acest bărbat ca soț legiuit, să-l ai și să-l păstrezi, la boală și la sănătate, la bogăție sau la sărăcie, la bine și la greu, până când moartea vă va despărți?"