Sienna

În sfârșit, am reușit. După patru ani în care am fost eleva perfectă, în sfârșit am traversat acea scenă. Petrecerea de absolvire e în toi în jurul meu. Oamenii dansează, cântă și aclamă, descătușându-se cu toții. Nu că vreunul dintre ei m-ar fi băgat în seamă. Eu tind să stau departe de lumina reflectoarelor.

Fusesem atât de entuziasmată să primesc această invitație. Declan Vance însuși mă invitase personal la această petrecere. E prima mea petrecere la cineva acasă. Și se zvonea că petrecerile lui Declan erau faimoase pentru cât de nebunești și distractive puteau fi. Toată lumea din școală se bătuse pentru o invitație. Băieții au dat cu banul. Fetele și-au ascuțit unghiile manichiurate, pregătindu-se să-și croiască drum cu ghearele până la brațul lui Declan.

Era și logic. Era cel mai atrăgător băiat din școală.

"Hei, Sienna, mai am nevoie de o singură semnătură pentru anuarul meu," îmi ridic încet bărbia pentru a întâlni ochii căprui-verzui ai singurului băiat pentru care aș fi riscat totul. Declan Vance. "Ești ultima mea semnătură."

"Nu am un pix la mine," spun stânjenită.

El dă din umeri. "Am eu unul în camera mea. Haide," mă îndeamnă, luându-mă de mână și trăgându-mă pe scări în sus spre camera lui.

Acum, totul s-a schimbat. Acolo, întins lângă mine, era Declan.

Primul meu instinct a fost să țip. Dar îmi mușc limba și îmi ascund fața în perne.

Când în sfârșit îmi recapăt controlul, mă ridic în capul oaselor privind prin cameră. Hainele mele fuseseră împrăștiate sălbatic pe podea. Mă uit la mine. Dormisem în tricoul lui de joc. Numărul 9 era imprimat cu litere îngroșate pe piept, alături de o imagine cu mascota școlii noastre, buldogul.

Dar noaptea se terminase și trebuia să plec acasă. Furișându-mă din cameră, cu hainele în mână, o iau la goană spre ușa din față și mă întorc acasă.

**

Au trecut câteva zile, iar acea noapte a fost singurul lucru la care m-am putut gândi. Declan mă alesese pe mine. Mă simțeam atât de bine să fiu remarcată de el. Ochii mei nu s-au dezlipit de acel tricou. Ar trebui să i-l dau înapoi. Probabil înseamnă mult pentru el.

Așa că am coborât scările și am pornit la o scurtă plimbare prin cartier. Mă întrebam cum va reacționa când voi apărea la ușa lui. Speram să se bucure să mă vadă, având în vedere cum venise el la mine.

Pe măsură ce mă apropiam de casa lui, am observat câteva mașini parcate pe alee. Mașinile acelea aparțineau prietenilor lui. Din spatele casei se auzeau hohote zgomotoase de râs. Nu m-am putut abține să nu vreau să le trag cu urechea la conversație. Era o tentație prea mare. Mergând pe vârfuri pe lângă perete, m-am apropiat de poarta vopsită în alb.

"Nu-mi vine să cred că ai făcut-o," spune unul dintre ei râzând. "Ai tupeu, omule."

"Nea," a oftat Declan din greu. "Tipa chiar avea ceva potențial."

"Totuși, Sienna Mercer? Nu e ea genul ăla de pustnică? Toată lumea știa că nu dă doi bani pe băieți, ci doar pe afurisitele alea de cărți."

"Taci," a râs Declan. "N-a fost chiar așa de rău."

Unul dintre ei a pufnit zeflemitor. "Cum zici tu. Ți-ai respectat partea de învoială, așa că te las să iei motocicleta."

Făcuseră o învoială. Pieptul mi s-a strâns brusc.

"Să bem pentru obținerea tuturor 'semnăturilor' fetelor," râde unul dintre prietenii lui.

"Hei," se apără Declan. "A funcționat, nu? M-am culcat cu ea."

O, Doamne. Mi s-a făcut greață.

Mă poticnesc înapoi spre curtea din față, în timp ce lacrimile îmi încețoșează fiecare centimetru de vedere. Nu puteam fi văzută aici. Trebuie să plec înainte să mă umilesc și mai mult. Îi arunc tricoul pe treptele verandei și încerc să o iau la fugă, dar picioarele abia mă mai ascultă. Simt cum trupul meu a fost golit de orice fărâmă de putere pe care o avea. Nu eram decât o baltă pe pământ, așteptând ca următoarea persoană să calce pe mine.

"Sienna?"

Mă opresc brusc în loc, adunându-mi fiecare strop de putere care îmi mai rămăsese. "Ce este?"

"Nu credeam că o să treci pe aici–"

"Voiam doar să-ți aduc tricoul înapoi," spun calm, întorcându-mă în sfârșit cu fața spre el.

"Ești binevenită să-l împrumuți oricând," rânjește el jucăuș.

A trebuit să mă forțez să-mi întorc privirea. Îl uram. Se folosise de mine.

"Ce s-a întâmplat seara trecută nu se mai poate repeta," spun ferm. "M-am distrat, dar–"

"Dar?"

Întrebarea lui a rămas suspendată în aerul dintre noi.

"Dar trebuie să mă concentrez pe obiectivele mele," am vorbit încet. "Iar tu ai de gândit la cariera ta profesionistă. Cred că e cel mai bine să o lăsăm ca pe o aventură de-o noapte. Amândoi am obținut ce am vrut unul de la celălalt. Nu-i așa?"

El se încruntă la mine. "Ce vrei să spui?"

Fălcile mi se încleștează, dinții scrâșnind unii de alții. "Pa, Declan," șoptesc cu voce tremurată, și am plecat.

Fiecare pas a fost o tortură. Fiecare respirație era scurtă și rapidă. Mi-aș dori ca pământul să mă înghită cu totul în clipa asta.

Drumul spre casă a părut să dureze ani. A fost și mai rău când am văzut mașina fratelui meu vitreg parcată pe alee. Înghit în sec și intru în casă.

"Arăți groaznic," pufnește el, imediat ce intru în sufragerie. "Iubitul tău te-a părăsit, nu?"

Am dat din cap în semn că nu. "Nu era iubitul meu," șoptesc.

Brock se îneacă de râs. "Vrei să-mi spui că te-ai culcat cu un oarecare și i-ai luat tricoul?"

"Las-o baltă, Brock," răstesc eu furioasă, în timp ce lacrimi amare încep să-mi umple ochii.

"Au," se alintă el, prefăcându-se trist. "Ți-a frânt inima. I-ai cedat, nu-i așa?"

"Brock," îl implor. "Oprește-te–"

"Doamne, ești atât de proastă," râde el. "Cu toate premiile tale academice, ești în continuare prea oarbă ca să-ți dai seama când un tip se folosește de tine."

Nu voiam să-l mai aud înjosindu-mă și mai mult. O iau la fugă pe scări cât de repede pot, practic împiedicându-mă la urcare. Dar el continuă să arunce cu insulte după mine.

Avea dreptate. A fost o prostie din partea mea să cred un singur cuvânt din ce spusese băiatul acela. Era faimos pentru cuceririle lui. Prietenii lui la fel. Iar eu fusesem atât de prinsă în fantezia că cineva chiar m-ar putea plăcea, încât am refuzat să văd semnele.

Încuind ușa, îmi dau în sfârșit voie să cedez. Nu am putut opri lacrimile să-mi curgă pe obraji pe măsură ce inima frântă își făcea cu adevărat simțită prezența.

Șase Ani Mai Târziu

La muncă a fost din nou aglomerat. Era o seară de miercuri la cel mai în vogă restaurant din oraș. Ospătarii și ospătărițele roiau în jurul meselor cu tăvile lor pline de băuturi și mâncare.

Eram epuizată după o zi lungă de încercat să atrag clienți pentru stagiul meu, dar a trebuit să iau tura asta ca să fac rost de ultimii bani pentru chiria de luna aceasta.

În spatele barului lung și elegant, câteva televizoare erau comutate pe niște evenimente sportive. N-am dat nicio atenție la cine juca sau ce sport era, până când un bărbat a cerut să fie schimbat canalul.

"Pune meciul celor de la Corsairs. Am auzit că avem o șansă la Cupa Stanley," spune el mândru.

Din pură curiozitate, mi-am ridicat privirea spre ecran când s-a schimbat. Fix atunci, camera s-a mutat și o față pe care jurasem să n-o mai văd vreodată a apărut pe ecran.

Bineînțeles, era infamul Declan Vance. Noua stea în devenire, fierbinte, pe care o urmărește toată lumea acum. Mai puțin eu.

Furia a ars din nou prin mine. Încă mă uram pentru că am fost atât de naivă în privința lui.

Revino-ți, Sienna.

Aveam lucruri mai importante de care să-mi fac griji. Cum ar fi să-mi economisesc banii, să supraviețuiesc acestui loc de muncă și stagiului meu la firma de avocatură.

Nu de el.