Punctul de vedere al lui Hank

„Cum căcat adică trebuie să mă însor?” am cerut eu pe un ton calm, cu pumnii strânși pe lângă corp în timp ce trăgeam aer adânc în piept și îl dădeam afară imediat pentru a suprima furia pe care o simțeam deja adunându-se în mine.

„Limbajul, Hank.” m-a mustrat tata, dar eu doar am pufnit înainte de a începe să mă plimb de colo-colo pe o distanță scurtă.

„Nu-mi pasă de asta acum,” am răstit eu și mi-am trecut degetele prin păr cu frenezie. „De ce dracu' trebuie să mă însor? Te-am anunțat vreodată că am nevoie să mă ajuți să-mi caut o soție?”

„Dacă te-ai fi calmat și ai fi ascultat cu răbdare, așa cum te-am rugat la început, ai înțelege de ce fac asta, dar, din nou, imaturitatea ta a preluat controlul, ca de obicei.” a declarat tata, iar eu m-am oprit locului, apoi m-am întors încet până când am ajuns să mă uit de sus la el. Stătea în spatele biroului său, cu mâinile împreunate și așezate în fața lui, părând al dracului de relaxat.

Da, sigur, știam că o să aducă în discuție așa-zisa mea „imaturitate”, dar arăt eu ca și cum mi-ar păsa măcar un pic? Absolut deloc. Nu e o noutate pentru mine că tatăl meu mă vede ca pe o dezamăgire și mi-a spus-o în față de mai multe ori decât aș putea număra. În punctul ăsta nici măcar nu-mi mai păsa, n-avea niciun rost - aveam să fiu mereu o dezamăgire pentru el.

Când am continuat să-l privesc furibund fără să scot un cuvânt, el a arătat spre scaunul din fața lui pe care stătusem din momentul în care ceruse să ne vedem imediat în biroul său - asta până când m-am ridicat brusc la auzul faptului că aveam să mă însor.

„Ia loc, fiule.” A făcut un gest spre scaun, iar eu am pufnit nu tocmai încet; normal că acum mi se adresa cu „fiule”, pentru că îmi dădeam seama că n-o să-mi placă ce urma să-mi explice despre presupusa căsătorie. I-am ignorat oferta, cu privirea încruntată încă fixată pe fața mea, ațintind-o tăios spre el.

„Fă cum vrei tu, atunci.” S-a tamponat pe frunte cu o batistă înainte de a o îndesa la loc în buzunar și de a muta dosarele de pe o parte a biroului său dezordonat. A scos un dosar cu aspect voluminos din mijloc și l-a aruncat pe birou spre mine. „Uită-te peste asta.”

Am dat ochii peste cap și mi-am mutat privirea de la dosarul alb la fața lui pentru câteva secunde înainte de a-l ridica și a-i examina coperta. Am deschis dosarul dintr-o mișcare și primul lucru pe care l-am văzut a fost că firma avea o datorie de milioane de dolari.

Am ridicat imediat privirea din dosar, ochii mei întâlnindu-i pe ai tatălui meu în momentul următor.

„Sfinte căcat, cum a ajuns compania la o asemenea datorie? Când ați început cu toții să împrumutați bani de la bănci?” am cerut eu să știu, răsfoind paginile rapid și văzând spre stupoarea mea tot mai multe datorii.

Tatăl meu a chicotit doar încet, în ciuda faptului că nu era nimic amuzant în ceea ce citeam eu în acel moment. „Compania e în datorii de luni de zile și am tot împrumutat bani de la începutul acestui an pentru a ne putea plăti miile de angajați și a cumpăra echipamente fără de care nu putem munci.” A făcut o pauză pentru o clipă. „Dar n-ai de unde să știi asta de vreme ce abia dacă dai pe la afacerea familiei, nu-i așa? Toate astea s-au întâmplat chiar în viitoarea ta companie, iar tu abia acum afli.”

„Cum dracu' trebuia să știu de toate astea dacă nu mi-ai spus tu însuți?” m-am răstit eu, furia mea ieșind din nou la suprafață în jurul meu într-o clipită.

„Se presupune că ar trebui să știi chestii de genul ăsta înaintea mea, ca viitor moștenitor al acestei companii, Hank.” Am dat să vorbesc, dar el a ridicat o mână, tăindu-mi vorba. „Se presupune că ar trebui să conduci compania înainte, se presupune că ar trebui să fii extrem de la curent cu tot ce ține de compania asta, mai mult decât sunt eu. Dosare ca acestea,” a arătat el spre dosarul deschis, încă strâns în mâna mea. „Ar trebui să fie în grija ta în punctul ăsta, și nu a mea și a vărului tău. Dar tu abia vii la birou cinci zile pe săptămână.”

Am rămas tăcut în timp ce am parcurs restul dosarului înainte de a-l lăsa pe biroul lui, cu mâinile îndesate adânc în buzunare și bătând darabana cu piciorul pe gresia sclipitor de curată.

Și acum ce?

„Aici intervii tu. Dacă te căsătorești cu fiica proprietarului fostei noastre companii rivale, ei pot achita datoria companiei imediat după nuntă.”

Am clătinat încet din cap pe măsură ce cuvintele tatălui meu se sedimentau.

„Nu mă însor, tată. Trebuie să găsești altă soluție.” am început eu încet.

„Ei bine, nu există altă soluție! Și, pe lângă asta, nu mai întinerești. Ești spre sfârșitul anilor douăzeci, pentru numele lui Dumnezeu, când ai de gând să te așezi la casa ta? Mama ta și cu mine credem că asta e oportunitatea perfectă pentru tine să te însori și să-ți întemeiezi o familie, salvându-ți totodată și viitoarea companie în tot acest proces.”

Am început să mă plimb din nou, nu mă puteam abține. Simțeam că o să-mi explodeze capul pe măsură ce tot ceea ce spunea tata se sedimenta una după alta, făcându-mi tâmplele să pulseze cu putere. Singurele motive pentru care li se părea că este o „oportunitate perfectă” pentru mine era pur și simplu pentru că voiau un nepot de la mine și nimic mai mult, nepăsându-le dacă eu eram de acord cu acest aranjament stupid, dacă aveam să fiu fericit în căsătoria asta stupidă sau dacă, la o adică, eram măcar atras de femei.

„Uite, tată, nu mă însor cu vreo tipă...” am început eu să spun, dar tatăl meu m-a întrerupt imediat: „Nu e vreo tipă, este fiica cuiva care poate ajuta această companie să iasă din problemele ei actuale.”

„Păi nu-mi pasă! Nu mă însor cu o fată oarecare. Tu și mama nu puteți decide când mă însor, asta e alegerea mea personală. O să trebuiască să găsești altă soluție.” am mârâit, privindu-l furios pe tatăl meu a cărui expresie facială o oglindea perfect pe a mea.

„Ai să te însori, Henry Carter Sterling!” a izbucnit tata cu voce tare, ridicându-se în picioare și trântind palmele pe birou pentru a sublinia ideea, cu fața roșie și o voce tunătoare care răsuna între pereții biroului. Știam că biroul era izolat fonic, ceea ce însemna că răbufnirea nu trecuse de pereții lui.

Nu eram deloc intimidat, era amuzant din partea lui să creadă încă că aș fi afectat de faptul că ridică vocea și mă strigă pe numele complet deodată; trecusem prin genul ăsta de situație de mii de ori.

„Nu mă însor.” am repetat, fără să clipesc, și am privit cum tata se lasă înapoi în scaun, pufnind o respirație aspră, frustrată. Nu aveam nevoie să mă gândesc de două ori ca să știu ce-i trecea prin cap chiar acum.

Chestii de genul „Mi-aș dori să nu fii o asemenea dezamăgire, Hank.”

Sau, „Aș vrea ca Dumnezeu să-mi fi dat mai mult de un copil, atunci poate că nu mi-aș mai pierde timpul strigând și încercând să te avertizez de fiecare dată.”

Da, le auzisem pe toate, știam exact cum sunau în vocea tatălui meu.

„Te comporți egoist în momentul ăsta, Hank. Acum nu este momentul să aduci în discuție sentimente personale.” a încercat el din nou, dar eu am rămas tăcut și am continuat doar să-l privesc.

Mi-am luat sacoul și mi l-am aruncat pe umăr. „Îmi pare rău, tată, dar va trebui să găsești altă soluție, nu mă pot însura cu cine o fi tipa aia.”

M-am întors și m-am îndreptat spre ieșirea din birou, dar vocea lui puternică m-a făcut să mă opresc pentru o clipă. „Treci înapoi aici, Henry.”

Am rămas nemișcat, degetele mele aproape atingând clanța ușii, înainte de a-mi lăsa mâna înapoi pe lângă corp și de a mă întoarce până când l-am avut din nou în fața mea pe tatăl meu cu privirea lui furioasă. Acum era în picioare, furia făcându-i fața roșie.

„Unde crezi că te duci? Încă n-am terminat.”

„Ba da, ți-am spus deja ce cred, și anume că nu mă însor cu fata aia - cum o chema-o.” i-am amintit cât de calm am putut, cu inima bătându-mi încă super repede. Voiam să mă duc în biroul meu și să-mi trag sufletul fără ca asta să-mi sugrume gâtul, a fi în aceeași cameră cu tatăl meu se termina mereu cu unul dintre noi ieșind furtunos de lângă celălalt, care în cele mai multe cazuri eram eu.

„Deci ai de gând să stai deoparte și să privești cum compania dă faliment complet, s-o lăsăm pe seama băncii să pună lacătul? Până când totul e pierdut? Când poți foarte bine să salvezi totul doar fiind de acord cu căsătoria.” a cugetat tatăl meu încet, iar eu am pufnit, frecându-mi fața cu mâna și trăgându-mă de rădăcinile părului, agitat.

„Îmi pare rău, tată, dar nu pot.” am răspuns sincer, cu voce joasă. M-am întors și am tras de ușă s-o deschid, gata s-o șterg, dar următoarele lui cuvinte m-au oprit pe loc.

„Dacă nu ești de acord să te însori cu ea, atunci nu-mi va rămâne altă opțiune decât să-i dau moștenirea ta vărului tău primar.”

Am trântit ușa și m-am întors instantaneu, inima începând să-mi bată nebunește.

„Nu poți face asta.” am răsuflat, neputând să cred, simțind cum mi se strânge pieptul, dar el doar a ridicat din umeri și s-a așezat la loc pe scaun.

„Pune-mă la încercare.”

Am plecat imediat, fără să spun un cuvânt, iar de data asta, n-a încercat să mă oprească.