**Noah**

Pentru asta muncisem atât de mult.

Atunci de ce naiba îmi venea să fug?

Aerul mirosea a bani noi și a gazon curat. Campusul era superb, genul demn de coperta unei reviste. Genul de loc care nu făcea spațiu pentru băieți ca mine decât dacă murea cineva sau era descalificat.

Și totuși, iată-mă aici. Quarterback debutant pentru Texas Wolves. Prima alegere de la probele din vară. O șansă la un milion.

Fusesem adus cu avionul în dimineața aceea, primisem o geantă cu logo-ul echipei, o cheie de la cămin, un program tipărit și un „felicitări” pe care nu l-am putut auzi de bătăile puternice din pieptul meu. Totul se întâmpla repede. Prea repede.

Mi-au spus că merit. Au spus că am un talent înnăscut. Au spus că am potențial… Și, în puii mei, *chiar aveam*, și totuși panica încă îmi stăruia în fundul gâtului ca un fum.

Asta nu era ca la fotbalul din colegiu. Asta era serios.

Asta însemna *totul*.

Și nu aveam de gând să apar arătând ca un caz social care a păcălit cumva sistemul. Știam cum funcționa rahatul ăsta. Dacă voiam respect, trebuia să-l câștig de la primul snap. Fără scuze. Fără a doua șansă. Fără nicio greșeală.

Nu eram aici să-mi fac prieteni.

Eram aici să preiau controlul.

Dar totuși…

O primă impresie bună n-a stricat niciodată nimănui.

Mai ales când veneai din gaura de cur pe care tocmai o lăsasem în urmă. Acum stăteam lângă un conac tipic frățiilor studențești, unde petrecerea de bun venit a echipei era deja în toi înăuntru.

Eram îmbrăcat casual — blugi strâmți, un tricou fără mâneci, șapca Wolves trasă pe ochi. Păream că-mi pasă, dar fără să mă străduiesc prea mult. Ăsta era trucul. Să intri, să zâmbești arogant, să arunci câteva replici pline de încredere, să te porți de parcă ai fi fost acolo dintotdeauna. Prefă-te până când ajungi să domini.

Nu aveam să las pe nimeni de aici să mă trateze ca pe un accident norocos.

Așa cum fusesem tratat toată viața mea.

Totuși, îmi asudau degetele în timp ce împingeam ușa.

Înăuntru era haos. Muzică dată tare, pahare roșii de plastic, beer pong pe o parte, o masă de biliard pe cealaltă. Testosteron în aer ca fumul. Băieți peste tot — râzând, strigând, încordându-și mușchii.

Câteva capete s-au întors când am intrat.

Am zâmbit arogant.

Am făcut un semn din cap.

Privirea aia plină de sine de genul „da, eu sunt tipul ăla”.

Cineva m-a bătut pe spate, strigând „Yo, QB1!” de parcă am fi fost prieteni vechi.

Am chicotit, scurt și superficial. Înăuntru, scanasem deja ieșirile.

Am luat o băutură. Am sorbit din ea încet. I-am lăsat să vorbească. I-am lăsat să mă evalueze. M-am menținut suficient de arogant cât să-mi câștig un loc în cerc, dar nu prea mult, ca să nu par un nemernic.

Atunci conversația s-a schimbat.

„—Nu, îți spun, frate, unii dintre submisivii de pe ObeyNet sunt faimoși. Gen, jur că am recunoscut pe unul anul trecut. Părea că joacă la Panthers.”

„Căcat. Nicio șansă să riște așa ceva.”

„Ai fi surprins, omule. Locul e anonim. Plin de ciudați. Chiar și niște beta ca tine ar putea avea parte de acțiune.”

Au izbucnit în râs. Cineva a scos un sunet de înecare cu berea. Alt tip a glumit: „Mi-am făcut cont o dată — un tip a încercat să mă pună să-i zic Tati și să latru. Am ieșit imediat.”

Inima mi-a bubuit în piept.

*ObeyNet*.

Mai auzisem numele ăsta înainte. Zvonuri pe internet. Nimic pe care să fi dat vreodată click. Dar ceva legat de el îmi rămăsese în minte. Un fior mi-a urcat pe șira spinării ca un păianjen.

Am forțat un râs. „Sună distractiv. Poate îmi fac și eu cont, să-i învăț cum ține în lesă un bărbat adevărat.”

Mai multe râsete. Un tip mi-a dat un cot. „La naiba, debutantul e pervers. Respect.”

Am jucat teatru mai departe. Am zâmbit. Am luat o înghițitură.

Înăuntru, creierul meu refuza să tacă.

*****

Pe la miezul nopții, eram înapoi în cămin. Singur. Neliniștit. Gustul de bere ieftină și încredere falsă îmi stăruia pe limbă.

Tăcerea se simțea mai zgomotoasă decât petrecerea. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul în mână, degetul mare planând deasupra browserului.

Doar curiozitate, mi-am spus. Doar arunc o privire. Nimic ciudat.

ObeyNet.

Am tastat numele și mi-am creat un cont simplu.

Înăuntru, totul era doar umbre și neoane.

Thread-uri pe forum. Profiluri. Înregistrări.

Totul, de la comenzi, la confesiuni, până la… fișiere audio. Acolo mi s-au oprit ochii.

**Mr. A.**

Cel mai bine cotat. Anonim. O poză de profil alb-negru: un costum impecabil și o mână înmănușată strânsă pe o curea.

Am dat click.

Și totul s-a oprit.

Vocea lui m-a lovit ca gravitația.

Joasă. Calmă. Controlată.

Nu tare, nu agresivă — doar constantă. Autoritară. Fiecare cuvânt era măsurat. Precis. De parcă era deja în mintea ta și nu avea nevoie să ridice vocea ca să te facă să îngenunchezi.

Pielea mi s-a înroșit. Gura mi s-a uscat.

Nici măcar n-am înțeles jumătate din lucrurile pe care le spunea — dar să fiu al naibii dacă nu mi se întărise oricum.

Rușinea m-a ars fierbinte în piept.

Ce dracu' era în neregulă cu mine?

N-ar fi trebuit să-mi placă asta. Nu eram atras de băieți. Nu eram atras de *asta*. Nu așa. Nu cu adevărat.

Totuși…

Degetele mele planau deasupra butonului de mesaj.

Am privit fix. Am ezitat. Am auzit vocea tatălui meu în minte — cel mai mare demon al meu — făcându-mă de rușine, făcându-mă slab. Am strâns ochii tare.

*Doar o dată*, mi-am spus. *Mă prostesc și eu.*

Exact.

Înainte să mă pot gândi de două ori, am tastat:

**„Pun pariu că nu-mi poți face față.”**

Am apăsat trimitere înainte să mă pot răzgândi. Am zâmbit arogant. Am așteptat.

Răspunsul a venit aproape imediat.

**Mr. A:**

„Te înșeli.

Adevărata întrebare este — poți face față supunerii?”

O arsură lentă mi s-a cuibărit în stomac.

**EU:**

**„De ce aș face-o?**

**Poate că eu sunt cel care deține controlul aici.”**

**Mr. A:**

„Nu ești.

Nici nu vrei să fii; ai prefera să ți se spună ce să faci.

Majorității băieților ca tine le place asta.”

Băieților *ca mine?*

**EU:**

**„Crezi că sunt vreo pizdă căreia îi place să i se dea ordine?”**

**Mr. A:**

„Cred că ești o oiță mică și speriată într-un costum de leu.

Latri mult. Dar n-ai lesă.

Și în spatele a tot acestui zgomot, ceea ce tânjești cu adevărat este să fii deținut, ghidat și pedepsit.”

Am înghițit în sec. Cuvintele m-au lovit undeva adânc…. Mi-am spus că era doar un joc. Un străin de pe internet cu un fetiș de Dom și o limbă ascuțită.

Dar nu mă puteam opri.

**EU:**

**„Și bănuiesc că tu ai putea face exact asta, nu-i așa?”**

**Mr. A:**

„Aș putea, și o voi face. Amândoi știm asta.

Și cred că urăști cât de mult te excită lucrul ăsta.”

*Chiar așa era.*

Și nu doar că uram că o făcea, dar mă terifia până la stadiul de furie.

**EU:**

**„Ești nebun la cap, și nici măcar nu mă cunoști…!”**

**„De ce aș vrea să fiu pedepsit?”**

**„Și cum m-ar excita un tip? Sunt hetero—”**

Degetele mele încă tastau al patrulea mesaj la rând când singurul lui răspuns a apărut.

**Mr. A:**

„Trebuie să respiri, băiețel.”

Pieptul mi s-a oprit din mișcare.

L-am citit din nou.

*Băiețel.*

*Doamne...*

*Căcat.*

Am scăpat telefonul de parcă m-ar fi ars.

Ecranul s-a luminat din nou.

**Mr. A:**

„Dormi bine. Vei fi al meu înainte să fii pregătit s-o recunoști.”

Chatul s-a încheiat. Dispăruse.

Dar replica aia — *respiră, băiețel* — mi-a rămas în minte de parcă ar fi fost șoptită, nu tastată.

****

Următoarea dimineață a fost mai rea.

Abia am dormit. Capul îmi bubuia. Arătam groaznic, mă simțeam și mai rău, dar aveam prima noastră întâlnire din sezon cu noul nostru antrenor vedetă. Mi-am aruncat echipamentul pe mine, m-am stropit cu apă pe față și am alergat prin campus spre baza sportivă a echipei.

Sala de antrenament a celor de la Wolves era numai oțel, sticlă și transpirație. Jucătorii curgeau înăuntru, gălăgioși și plini de încredere. Unii încă în modul de petrecere. Am încercat să țin capul plecat în timp ce m-am așezat în spate, dar toată lumea știa cine sunt.

Noul QB. Noua speranță.

Deja uram asta.

Cineva a strigat: „Atenție! Vine Antrenorul!”

Atmosfera din încăpere s-a schimbat. Posturile s-au îndreptat. Volumul a scăzut.

M-am întors — și lumea s-a micșorat.

A intrat de parcă ne deținea pe toți.

Înalt, lat în umeri, perfect aranjat. Solid. Ca un zid pe care nu l-ai putea mișca nici dacă ai încerca. Îmbrăcat în pantaloni negri de stofă și un tricou polo al echipei care i se mula pe brațe ca o armură.

Dar în clipa în care a deschis gura, mi-a înghețat sângele.

„Neața, băieți. Sunt Antrenorul Mercer. Știți deja ce se așteaptă în acest sezon. Nu sunt aici să vă fiu dădacă — sunt aici să vă împing limitele, să vă distrug și să vă reconstruiesc în cea mai bună versiune a voastră. Cea care ne va aduce o victorie.”

Încăperea era cufundată în tăcere.

Am uitat cum să respir.

*Nu se poate…*

Am privit în altă parte, fiecare cuvânt al lui potrivindu-se cu vocea de noaptea trecută, încă gravată în creierul meu.

Restul ședinței s-a transformat într-o ceață. Inima nu voia să mi se liniștească. Gândurile mi se amestecau, încercând să mă convingă că îmi imaginam totul. Doar o coincidență. Nu?

Apoi — ochii lui m-au găsit.

Oțel albastru. Indescifrabili.

„Blake. Ești distras. Atitudinea ta necesită mult de lucru.”

Stomacul mi s-a strâns. Fiecare alarmă din capul meu urla *Cunosc vocea aia.*

Și nu exista nicio cale de a nega asta.

Să-mi țin capul la joc avea să fie un chin.

A făcut o pauză — exact cât să mă usture.

„Vino la mine în birou după antrenament. Singur.”