Aveam să ucid pe cineva, chiar aveam de gând s-o fac. Ori ei, ori eu. Și refuzam categoric să fiu eu. Am un pui de care trebuie să am grijă. Nu aveam de gând să-mi las familia să mă ucidă și s-o lase pe Rose a mea, micuțul meu Boboc de Trandafir, complet singură cu acești monștri. Rose era un suflet prea pur și prea bun pentru lumea asta. Ea mi-a dat putere în ultimii trei ani ai vieții mele și nu aveam de gând să o las singură cu monștrii care reprezentau familia mea. Ar fi distrus-o.

Rose a fost stânca mea de sprijin după ce am fost obligată să renunț la liceu la cincisprezece ani. Ea a apărut la patru ani după ce familia mă încuiase în casă, departe de haita noastră. Pe când aveam nouăsprezece ani, sora mea mai mică, cu puțin înainte de a împlini optsprezece, copilul de aur al familiei, a rămas însărcinată.

Dacă aș fi putut, aș fi râs în hohote până mi-aș fi pierdut mințile. Melissa, copilul perfect, preferata tuturor, se lăsase „vrăjită” de iubitul ei și se culcaseră împreună înainte să împlinească optsprezece ani și să afle dacă erau sau nu perechi predestinate. În ziua în care a împlinit optsprezece ani, Melissa a aflat că iubitul ei nu era perechea ei predestinată, ci cu totul alt băiat.

Bietei, micuței Melissa, lăsată grea, fără perechea ei predestinată, tatăl copilului îi dăduse papucii la greu. Era însărcinată și furioasă pe întreaga lume. Eu chicoteam pe seama nenorocirii ei în spatele ușilor închise. Zeiță de sus, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi prins Melissa râzând de situația ei.

Așadar, câteva luni mai târziu, Melissa a dat naștere unei fetițe sănătoase. Mârâia la toată lumea, la părinții mei și mai ales la mine, că nu-și dorea un pui. Avea toată viața înainte, nu se putea lega la cap cu un pui. Marie și Thomas, părinții mei, au dat buzna în camera mea din subsol și, practic, mi-au aruncat nou-născutul în brațe. Doar datorită reflexelor mele, bebelușul nu s-a izbit de podea. Mama mi-a azvârlit puiul, în timp ce tata a trântit o geantă cu scutece pe jos. Apoi, părinții mei s-au întors tropăind la etaj.

Atunci, bebelușul a început să plângă cu disperare. Sărmana mea Rose fusese atât de mititică și de înfricoșată. Încă era mititică, și drăgălașă foc. Cu părul blond, cârlionțat, și ochi albaștri, părea o versiune în miniatură a mea. Râsesem când începuse să crească și să semene leit cu mine. Poate că nu era a mea, dar arăta exact ca mine.

Timpul se scursese implacabil în captivitatea noastră. Primii patru ani se târâseră chinuitor, cu o viteză de melc. Știam cât timp trecuse doar pentru că aveam voie la etaj să fac treburile casei și puteam să mă uit pe calendare. De ce și-ar fi bătut familia mea capul cu treburile casei când aveau propriul lor prizonier care să ajute? Zilele treceau gătind și făcând curățenie, iar apoi, din clipa în care Rose a apărut în viața mea, am avut grijă și de ea. Timpul trecea ceva mai repede acum, de când o aveam pe Rose, umplându-mi viața cu puțină lumină.

Așadar, ne petrecusem anii încuiate în casa părinților mei. Lui Rose îi era permis să iasă din casă pentru a participa la întrunirile haitei. Era nevoie de ea pentru a arăta haitei ce familie iubitoare formau părinții și sora mea. Păstrau aparența unei familii perfecte de când eu „fugisem”. Fusesem oaia neagră a familiei, complet nefericită în micul și pașnicul nostru orășel din Midwest, aflat în inima statului Nebraska. Deci, da, chipurile fugisem să mă regăsesc în marele oraș.

Partea tristă era că, mai mult ca sigur, toată lumea i-a crezut. În prima săptămână, auzisem mulți oameni intrând și ieșind din casă pentru a pune întrebări despre mine. Am încercat să strig după ajutor, dar, din nu știu ce motiv, niciun sunet nu a răzbit din închisoarea mea. Însă, la scurt timp după aceea, nimeni nu a mai trecut pe la noi. Nimănui nu-i mai păsa de fiica cea mare a familiei Remington. Mă ștersesem din mintea tuturor de parcă nici n-aș fi existat. A fost cu atât mai groaznic cu cât asta s-a întâmplat încă din prima lună a captivității mele.

Da, eram singură, cu excepția prețiosului meu puișor care mă privea cu adorație și mă numea mămică. Pe cât de mult o uram pe sora mea, pe atât de mult îi iubeam puiul și o revendicasem pe Rose ca fiind a mea. Micuțul meu Boboc de Trandafir, care primise numele singurei femei care m-a iubit vreodată. Mama tatălui meu, Rose Remington, mă iubise și mă sprijinise până în ziua în care a murit.

Moartea ei survinise cu doar o lună înainte să fiu închisă în subsol. Ultima persoană care m-ar fi căutat murise, iar apoi eu „fugisem”.

Beren, lupoaica mea încăpățânată, mândră și puternică, a avut câteva cuvinte aspre de spus de îndată ce a apărut în mine. A tunat și a fulgerat cu privire la tratamentul la care eram supuse și a încercat să ne croiască drum afară cu forța la scurt timp după prima noastră transformare. Aceea fusese o zi dureroasă. Durerea primei transformări, împletită cu durerea bătăii primite cu câteva ore mai devreme pentru niște sarcini minore pe care nu reușisem să le termin, au radiat în mine ore în șir. Odată ce durerea s-a mai domolit, Beren a încercat să forțeze ieșirea din casă.

Tatăl nostru, chiar dacă era un bețiv, rămăsese un războinic puternic. Fusesem rapid imobilizate și aruncate în subsol. Rose ne-a fost smulsă, plângând din toți rărunchii. Bătaia pe care am primit-o aproape că ne-a ucis. Beren fusese atât de puternică, reușind să ne țină în viață în acea noapte.

*„Schimbarea se apropie”*, îmi mârâie Beren în timp ce privesc pe fereastră.

*„Dacă e așa, aș vrea să vină mai repede. Locul ăsta ne va ucide într-o bună zi”*, îi spun eu.

*„Vom face haita scrum înainte să murim sau să lăsăm să i se întâmple ceva rău lui Boboc de Trandafir”*, îmi promite ea.

Mormăi în semn de aprobare. Părinții mei ne vor distruge, dar eu și Beren am fi al naibii de proaste dacă am cădea fără luptă.