Cinci ani mai târziu

Athena

Rochia albă o simt ca pe niște lanțuri în jurul gâtului.

Mă privesc în oglinda suitei nupțiale, reflexia mea tremurând prin lacrimile pe care refuz să le las să cadă. Femeia care mă privește înapoi este o străină, cu obrajii scofâlciți, cearcăne adânci ascunse cu grijă sub machiaj, un zâmbet care nu-i ajunge la ochi.

Rochia aleasă de Daxon atârnă pe mine, prea mare acum, după luni în care abia am mâncat, în care am pășit ca pe ace, în care m-am micșorat din ce în ce mai mult până când aproape am dispărut cu totul.

"Ești superbă", șoptește Elena, una dintre femelele omega ale haitei, desemnată să mă ajute cu pregătirile. Vocea ei este blândă, dar surprind felul în care ochii ei zăbovesc pe fondul de ten aplicat într-un strat gros în jurul ochiului meu stâng, felul în care mânecile rochiei mele sunt poziționate ca să ascundă vânătăile în formă de degete de pe brațele mele.

Superbă. Cuvântul are un gust amar în gura mea. Când a fost ultima dată când m-am simțit superbă? Când a fost ultima dată când am simțit altceva în afară de frică?

"Mulțumesc", reușesc să rostesc, cu vocea abia peste o șoaptă.

Prin pereții subțiri, pot auzi membrii haitei adunându-se în sala principală. Forfota lor entuziasmată îmi zgârie nervii ca șmirghelul. Habar nu au ce sărbătoresc.

Ei cred că sunt martorii uniunii dintre Alfa-ul lor și perechea sa aleasă. Nu știu că privesc o înmormântare, moartea a ceea ce a mai rămas din femeia care obișnuiam să fiu.

Elena îmi ajustează voalul, cu degetele surprinzător de blânde. "Alfa a cerut să îți lași părul liber", spune ea cu grijă. "A zis că îți încadrează mai bine fața."

Bineînțeles că a făcut-o. Daxon are o părere despre absolut orice. Cum ar trebui să mă îmbrac, cum ar trebui să vorbesc, cum ar trebui să respir. Faza cu părul este nouă, totuși.

În ultimii trei ani a insistat să-l port prins, profesional, ca să nu atrag atenția asupra mea. Schimbarea mă face să mă înfior de repulsie. Ce mai vrea acum? Ce nouă metodă de a mă controla a mai găsit?

Degetele îmi conturează colierul de argint de la gât — "cadoul" lui Daxon din dimineața asta. E greu pe pielea mea, rece și restrictiv. Orice îmi oferă el vine cu sfori invizibile atașate, lanțuri invizibile care mă leagă tot mai strâns de el cu fiecare zi ce trece.

Ușa se deschide fără ca cineva să bată, iar el umple cadrul ușii. Chiar și după trei ani, Daxon Sullivan încă îmi taie respirația, dar nu în felul în care obișnuia să o facă. Acum frica este cea care îmi fură aerul din plămâni.

E devastator de chipeș în smochingul lui negru, cu părul întunecat perfect aranjat, prezența lui de Alfa dominând încăperea. Pentru toți ceilalți, este mirele perfect. Eu știu prea bine care este adevărul.

"Doamnelor, ne puteți lăsa o clipă?" Vocea lui e de o finețe absolută, tonul pe care îl folosește când vrea ceva.

Elena și celelalte ajutoare ies rapid, lăsându-ne singuri. Îmi țin ochii ațintiți pe reflexia mea, privindu-l în oglindă cum se apropie. Se oprește în spatele meu, mâinile i se așază pe umerii mei și trebuie să lupt cu mine însămi ca să nu tresar.

"Perfect", murmură el, respirația lui caldă mângâindu-mi urechea. "Arați absolut perfect."

Cuvântul are un gust amar. Perfectă pentru ce? Pentru spectacol? Pentru imaginea lui? Victima perfectă?

Mâinile i se strâng pe umerii mei, nu destul cât să lase vânătăi, a învățat să fie mai atent cu semnele vizibile, dar destul cât să-și facă înțeleasă intenția.

"Știu că ultimele săptămâni au fost... dificile. Dar după noaptea asta, totul se schimbă. Fără îndoieli. Fără ezitări. Vei fi a mea cu totul."

Cu totul. Cuvântul ăsta îmi întoarce stomacul pe dos. Deja simt că dispar, bucată cu bucată, zi de zi. Ce va mai rămâne din mine după noaptea asta?

"Te iubesc", spune el, apăsându-și buzele pe creștetul meu. Cuvintele sună exersate, goale. Când a fost ultima oară când le-a spus și chiar le-a crezut? Când a fost ultima oară când l-am crezut eu?

"Și eu te iubesc", îi șoptesc înapoi, pentru că asta se așteaptă să audă. Minciuna are gust de cupru în gura mea.

Mă eliberează și se uită la ceas. "Zece minute. Să nu întârzii, Athena. Și să nu mă dezamăgești." Amenințarea plutește în aer între noi, nerostită, dar înțeleasă perfect. Dau din cap, neavând încredere în propria-mi voce.

După ce iese, mă prăbușesc în scaun, picioarele fiindu-mi dintr-odată prea slăbite ca să mă mai susțină. Zece minute. Zece minute până când voi păși spre acel altar și mă voi lega de el pentru totdeauna. Zece minute până când nu va mai exista nicio scăpare, nicio speranță, niciun viitor care să nu includă pumnii lui, furia lui și controlul său sufocant.

Telefonul îmi vibrează pe măsuța de machiaj. Un mesaj de la un număr necunoscut: Mă gândesc la tine astăzi. Meriți să fii fericită. - Un prieten

Privesc fix mesajul, cu inima bătându-mi sălbatic. Cine ar fi putut trimite asta? Nu mai am prieteni. Daxon a avut grijă de asta, izolându-mă încet de oricine ar fi putut vedea adevărul, ar fi putut pune întrebări, ar fi putut să-mi ofere o cale de scăpare.

Încă o vibrație: Ești mai puternică decât crezi.

Mâinile îmi tremură în timp ce șterg mesajele. Dacă Daxon le vede, dacă el crede că vorbesc cu cineva pe la spatele lui... Nici măcar nu pot duce gândul la capăt. Ultima oară când a crezut că țin "secrete" față de el, nu m-am putut așeza normal timp de o săptămână.

O bătaie în ușă mă face să tresar. "Domnișoară Morrison? Este timpul."

Elena aruncă o privire înăuntru, cu zâmbetul ei luminos și plin de așteptare. În spatele ei, pot auzi muzica de nuntă începând. Momentul de care m-am temut luni de zile este în sfârșit aici.

Mă ridic pe picioare nesigure, netezindu-mi rochia. În oglindă, femeia care mă privește pare o fantomă. Poate chiar este. Poate am murit acum două luni în apartamentul nostru, sângerând pe podeaua de la baie, iar acum cadavrul meu doar bifează mișcările de rutină.

"Sunteți gata?" întreabă Elena.

Nu. Nu sunt gata. Nu voi fi niciodată gata pentru asta.

"Da", mint eu.

Mersul spre altar pare o plimbare pe sub apă. Totul este înăbușit, distorsionat, ireal. Văd fețe în mulțime, membri ai haitei zâmbind, dând din cap aprobator, unii dintre ei plângând lacrimi de fericire. Ei cred că sunt martorii unui lucru minunat. Habar nu au că privesc o femeie mergând spre propria execuție.

Daxon așteaptă la altar, chipeș și încrezător, zâmbetul lui fiind perfect pentru aparatele foto. Dar eu cunosc acel zâmbet. Știu ce ascunde. Știu care e prețul lui.

Ofițerul stării civile începe ceremonia, vocea lui răsunând prin sală în timp ce vorbește despre legături sacre și angajament etern. Cuvintele trec peste mine ca un zgomot de fundal. Tot ce mă pot gândi este la argintul din jurul gâtului meu, vânătăile ascunse sub machiaj, la puiul pe care l-am pierdut pentru că nu am fost suficient de puternică să plec.

"Daxon, trebuie să-ți spun ceva....."

Fusesem atât de entuziasmată în acea zi, grăbindu-mă acasă de la cabinetul medicului cu vestea care urma să schimbe totul. Încercam de luni de zile și, în cele din urmă, în sfârșit, se întâmplase. Eram însărcinată. De doar două săptămâni, dar însărcinată.

Îl găsisem în sufragerie, cuvintele îmi muriseră în gât când l-am văzut. Când i-am văzut. Secretara lui, Jessica, era aplecată peste blatul din bucătăria noastră, cu fusta ridicată până-n talie, în timp ce perechea mea — presupusa mea pereche, o lua pe la spate ca un animal în călduri.

Testul de sarcină era încă strâns în mâna mea când m-a observat stând acolo. Pozitiv. Două săptămâni. Familia despre care vorbisem, viitorul pe care îl plănuisem, motivul pentru care mă convinsesem să rămân în ciuda la toate celelalte lucruri.

"Athena", a spus el, nici măcar obosindu-se să se retragă din ea. "Ai venit devreme acasă."

Jessica a râs, efectiv a râs, în timp ce își aranja hainele. "Ups", a spus ea, fără să pară deloc că îi pare rău. "Ar cam trebui să plec."

Și apoi am rămas doar noi doi. Doar eu, stând în bucătăria noastră cu dovada viitorului nostru în mâini, și el, încă pe jumătate dezbrăcat, privind spre mine de parcă aș fi fost un deranj.

"O să avem un pui", am șoptit eu, ridicând testul. Poate asta avea să-l facă să simtă remușcări. Dar nu am greșit niciodată mai tare.

Fața lui devenise albă, apoi roșie, apoi s-a întunecat și mai mult. "Minți."

"Nu mint. Am rezultatele testului, ecografiile. Tocmai vin de la doctor. O să avem un pui, Daxon. Vom fi părinți." L-am privit, nesigură pe ceea ce simțeam cu adevărat.

Dar eram dispusă să trec cu vederea tot ce văzusem, de dragul familiei noastre. Familia pe care urma să o construim. "Aveam de gând să aștept până după cină, să fac o surpriză specială", am adăugat cu o voce lentă.

"Specială?" El a râs, dar nu era niciurmă de amuzament în râsul lui.

"Minți pentru că tu crezi că asta mă va face să rămân. Crezi că dacă mă prinzi în capcană cu un pui mă vei împiedica să te părăsesc. Chiar crezi că sunt atât de prost încât să cad în plasa asta?"

Cuvintele lui îmi sfâșiaseră inima. Despre ce vorbea? M-am gândit că poate era beat. Spunea toate astea pentru că era beat. Da.

"Să mă părăsești? Daxon, despre ce vorbești? Ne căsătorim în două luni...." Am încercat să discut rațional cu el. Să-l fac să judece.

"Două luni de când mă prefac că de fapt îmi doresc asta. Două luni de jucat rolul cuplului fericit pentru haită. Ai idee cât de epuizant este, să mă prefac că iubesc pe cineva ca tine?"

Cuvintele mă loviseră ca niște lovituri fizice. "Pe cineva ca mine?"

"Slabă. Patetică. Disperată să te agăți de mine. Nu ești nimic, Athena. Ești un nimeni. Singurul motiv pentru care mă căsătoresc cu tine este pentru că asta se așteaptă de la mine, pentru că un Alfa are nevoie de o pereche. Dar nu te amăgi crezând că o fac pentru că te iubesc." După trei ani, asta primesc în schimb?

A început să meargă spre mine, și fiecare instinct din mine urla să fug. Am dat înapoi, mâinile mele mișcându-se instinctiv pentru a-mi proteja stomacul. "Nu vorbești serios. Ești doar speriat de copil, sau nervos..."

"Nu sunt speriat. Sunt dezgustat. Ideea ca tu să porți copilul meu îmi întoarce stomacul pe dos."

Atunci m-a lovit. Nu peste față, învățase să fie mai atent cu vânătăile vizibile. De data aceasta, pumnul lui s-a conectat cu coastele mele, scoțând tot aerul din plămânii mei. M-am aplecat de durere, gâfâind, iar el m-a înșfăcat de păr, trăgându-mi capul pe spate ca să mă uit la el.

"Scapă de el", a mârâit el. "Nu-mi pasă cum. Doar scapă de el."

"Nu." Cuvântul a ieșit ca o șoaptă, dar a fost cel mai puternic lucru pe care-l spusesem în ultimele luni. "Nu o voi face."

Al doilea pumn m-a lovit în stomac. Al treilea în spate, când am căzut pe podea. Al patrulea a fost din nou în coaste, și am auzit ceva crăpând.

Lupoaica mea a mârâit, încercând să se elibereze, dar am ținut-o în frâu cu tot ce aveam. Nu voiam să-l mai enervez pe Daxon și mai mult. Nu puteam. Trebuia doar să-mi protejez bebelușul.

M-am făcut ghem, încercând să protejez mica viață care creștea în mine, dar a fost prea târziu. Crampele începuseră o oră mai târziu. Sângerarea începuse în acea noapte.

Nu puteam să merg, nu era nimeni în preajmă. Mi-am pierdut copilul pe podeaua băii, singură, în timp ce Daxon era la birou "lucrând târziu". Micul grup de celule care fuseseră speranța mea pentru viitor îmi alunecaseră printre degete împreună cu credința mea în iubire, în bunătate, în posibilitatea fericirii.

Când s-a întors acasă și m-a găsit acolo, chiar a părut șocat. "Athena? Ce s-a întâmplat?"

"Ne-ai ucis copilul", i-am șoptit.

Pentru prima dată în luni de zile, părea să aibă remușcări sincere. "Nu am știut. Nu am știut că ești cu adevărat însărcinată. Am crezut că minți, că încerci să mă manipulezi." Am simțit nevoia să-l plesnesc peste față, dar n-am putut, nu când nu voiam să-mi mai rupă încă două coaste.

"Nu te-am mințit niciodată. Nici măcar o dată."

M-a luat în brațe, m-a dus în pat, a chemat doctorul haitei să mă examineze. Timp de trei zile, a fost bărbatul de care mă îndrăgostisem — blând, atent, îngrozit de ceea ce făcuse.

"Îmi pare rău", a șoptit din nou și din nou. "Îmi pare atât de rău. Nu am vrut să se întâmple asta. Te iubesc, Athena. Te iubesc atât de mult și o să fiu mai bun. Îți promit că o să fiu mai bun."

Am vrut să-l cred. Dumnezeule, cât de mult am vrut să-l cred. Dar promisiunile sunt doar cuvinte, și cuvintele sunt doar aer. Iar aerul nu te poate proteja de pumni.

"Iei tu, Daxon Sullivan, pe această femeie ca soție legiuită, să o ai și să o păstrezi, la bine și la greu, în bogăție și în sărăcie, în boală și în sănătate, până când moartea vă va despărți?"

"Da." Vocea lui este puternică, încrezătoare. Vocea unui bărbat care nu s-a îndoit niciodată de dreptul lui de a deține tot ce își dorește.

"Și iei tu, Athena Morrison, pe acest bărbat ca soț legiuit, să-l ai și să-l păstrezi, la bine și la greu, în bogăție și în sărăcie, în boală și în sănătate, până când moartea vă va despărți?"