5 - Kennedy

Bineînțeles că un mesaj nu este de ajuns, Ben trebuie să mă sune pentru a-mi da răspunsul. „Ești sigură? Ai vorbit cu Jer despre asta? O să fie al naibii de furios dacă pleci și nu spui nimic. Să știi că îmi place să trăiesc.”

„Nu el e cel care alege, Ben. Nu vreau să fiu aici acum și am nevoie de un loc unde să mă duc. Dacă nu vrei să mă ajuți, o să sun pe altcineva.” Devin tot mai furioasă cu cât încearcă mai mult să tragă de timp.

„Sunt pe drum, fă-mi doar o favoare și vorbește cu el. Ești importantă pentru el.”

„Mda, sigur, cum zici tu. Ne vedem în câteva minute.”

„Vorbesc serios, vorbește cu el.”

„Sau ce, Ben?” M-am întors la starea de furie. Grozav. Adaug schimbările de dispoziție pe lista noilor emoții.

„Te voi obliga.” Grohăie, iar eu pur și simplu îi închid telefonul în nas, prea iritată pentru asta chiar acum.

Îmi duc cele două genți la parter, le las lângă ușa de la intrare și scrâșnesc din dinți. Trebuie să-i spun ceva mătușii Beth, altfel o să întoarcă toată haita cu fundu-n sus căutându-mă. Stând să mă gândesc, nu am văzut-o când am ajuns azi aici s-o cunoaștem pe Rayna. Ciudat. Probabil că ar fi făcut ca toate prezentările să decurgă mult mai lin.

Urmez sunetele până în camera de zi. Nu-mi trece prin minte să-mi fac simțită prezența înainte de a intra.

Un geamăt, un mormăit și apoi „CE NAIBA?!” Un țipăt feminin îmi străpunge urechile.

„Oh, căc*t! Scuze. Nu am vrut să vă întrerup.” Îmi acopăr ochii. „O căutam pe mătușa Beth înainte să plec.” Încep să mă retrag din cameră cât mai repede posibil.

„Ken, stai! Întoarce-te.” Aud o tonă de material foșnind și mă mișc și mai repede.

„Nu! Nicio șansă. Continuați, o s-o găsesc singură, scuze pentru întrerupere.” Îmi continui drumul pe hol spre ușă, luptându-mă cu lacrimile. I-a luat mai puțin de o oră pentru a fi suficient de distras încât să uite că măcar mă aflu aici. „Importantă” nu mai e un cuvânt pe care cineva să aibă dreptul să-l folosească când vine vorba de sentimentele lui Jer față de mine.

„Ken, oprește-te.” E atât de al naibii de rapid și e chiar în fața mea acum, blocându-mi drumul spre ușa de la intrare. Îmi închid ochii strâns. N-am de gând să las perechea lui să încerce să mă bată pentru că m-am uitat la el gol. „Unde te duci? De ce ți-ai făcut bagajul? Și de ce o cauți pe mama?” Acum e îngrijorat? Îmi dau ochii peste cap în gând.

„Urma să-i spun că plec. Ești îmbrăcat? Îmi plac ochii la locul lor, pe fața mea. Nu am nevoie să-mi fie smulși.” Mi-am strâns ochii și mai tare și i-am ignorat celelalte întrebări.

„Da.” Râde el. „Acum uită-te la mine și spune-mi unde te duci. Ce se întâmplă?”

„Ți-am zis, nu prea am dormit bine. Mă duc să stau la Ben ca să nu fiu o problemă.”

„Despre ce vorbești? Ți-am lăsat tricoul meu, de obicei asta funcționează când sunt plecat. Și de când ai fost tu vreodată o problemă?”

„Serios? Ești chiar atât de bătut în cap? Tricoul nu mai funcționează.” Am mințit. „Și a devenit o problemă când ți-ai găsit perechea, căreia, foarte evident, ai uitat să-i spui ceva, pentru că nu se aștepta să mă vadă, judecând după primirea de care am avut parte când ai adus-o acasă. Ea nu mă vrea aici, iar tu nu ai de gând să alegi.”

„Sunt chiar aici, să știi. Nu vorbi despre mine ca și cum n-aș fi în cameră.” Vocea ei se aude de undeva din spatele meu. Îmi închid ochii și trag aer adânc în piept, apoi expir.

Nu face pe grozava, nu face pe grozava, nu face pe grozava. Trebuie să-mi repet întruna. Nu este vina ei, e la fel de mult o victimă aici ca și mine și are cel puțin la fel de mult dreptul să fie furioasă pe cât am și eu.

„Tot nu înțeleg care e problema?” Jeremiah privește de la ea la mine și înapoi.

E rândul meu să mă uit urât și să mârâi, și nici măcar nu am un lup. Lui Jer i se măresc ochii și face un pas înapoi. Ține mâinile ridicate într-un gest de capitulare. Măcar e suficient de deștept încât să știe că amândouă suntem furioase, chiar dacă nu înțelege problema.

„De ce sunt băieții atât de proști?!” Nu țip, dar furia mea e din ce în ce mai greu de controlat. Scap încă un oftat și decid să termin odată cu asta. Mă întorc. „Rayna, eu sunt Kennedy, cea mai bună prietenă a lui Jeremiah, cea mai bună prietenă femeie a lui. Locuiesc aici, în casa haitei.” Fac un gest în jurul meu. „Sunt aici de trei ani. Mama mea a fost cea mai bună prietenă a mamei lui și sunt aici pentru că părinții mei au murit acum trei ani. Încă am coșmaruri din ziua aia și Jeremiah obișnuiește să doarmă în camera mea cu mine...”

Nu mai apuc să scot niciun cuvânt când se aruncă asupra mea mârâind și înșfăcându-mă de păr. E puternică, dar nu știu dacă se antrenează prea mult, mișcările ei sunt stângace. Cădem amândouă pe spate și suport greutatea amândurora înainte de a ne răsturna ca să încerc să capăt avantajul. Nu vreau să o rănesc, dar nici nu vreau să fiu rănită de ea. Zgârie cu ghearele tot ce prinde și dă sălbatic din picioare sub mine. Mârâie și grohăie, dar îi e greu să scoată vreun cuvânt.

„C*țeo! Nu-l poți avea!” Țipă în timp ce mă zgârie pe față cu unghiile și mă distrage suficient cât să ne schimbăm pozițiile și să ajungă deasupra mea. Simt cum îmi șiroiește sângele pe față.

Crede că sunt doar o ciudată oarecare care încearcă să-i revendice bărbatul. Cu tot timpul pe care l-a petrecut cu ea chiar și de când a aflat despre mine, tot nu i-a explicat cine sunt. Nesimțitul. Acum îi înțeleg frustrarea, și mie mi s-ar părea dubios, și mă lupt să scot câteva cuvinte ca să o liniștesc, în timp ce nu o las să mă rănească. Nu pot să rostesc decât câteva silabe sacadate pe ici, pe colo, în timp ce încerc să o țin la distanță.

„Nu-l vreau, în p*i mea, nebuno. E ca fratele meu.” Grohăi când îmi aplică un pumn bun în stomac. „Dar ai fi știut asta dacă ați fi petrecut la fel de mult timp vorbind pe cât petreceți f*tându-vă! Acum termină cu încercările de a-mi smulge ochii!” Asta a făcut-o să se oprească suficient de mult cât să-mi împing șoldurile și să o răstorn pe spate.

Îi țin încheieturile în mâini și în sfârșit reușesc să i le pironesc deasupra capului. Încă se zvârcolește, în timp ce eu stau călare pe trunchiul ei, aplecându-mă aproape nas în nas. Gâfâim amândouă, dar a început încet să nu se mai lupte cu mine. Poate și-a dat seama că nu încerc să o rănesc la rândul meu sau poate că vorbele mele încep să pătrundă. Orice ar fi, funcționează.

„Încetează să mai încerci să mă omori. E ca fratele meu.” Spun din nou, respirând greu, acum că par să-i fi captat cumva atenția. „Ar fi trebuit să-ți spună despre mine și, ca să fiu sinceră, un avertisment în legătură cu tine ar fi fost drăguț. Dar uneori băieții ăștia nu sunt cei mai străluciți.” Mi-am dat ochii peste cap și în sfârșit am privit în sus la el, care doar se holba la noi, și am observat că avem un public întreg.

„Oh, Zeiță! Asta e atât de al naibii de excitant! Cum de ai avut atâta noroc?” Tommy îl bate pe Jeremiah pe spate și își mușcă buza inferioară. Un asemenea pervers.

„Deci voi patru, nenorociților, ați stat pur și simplu acolo și ne-ați lăsat să ne batem? Nu v-ați făcut griji că cea mai bună prietenă a voastră și viitoarea voastră Luna s-ar putea răni reciproc? Mai degrabă ar trebui să vă scoatem rah*tul din voi la bătaie.”

Ben și Jason își dau ochii peste cap, apoi Ben se apropie.

„V-ați descărcat amândouă?” Întinde mâna spre mine.

„Poate.” Înalț o sprânceană uitându-mă înapoi la ea, eliberându-i încet brațele și lăsându-mă pe spate, așezată călare pe talia ei, așteptând să mă lovească mișelește. Nu vine nicio lovitură, așa că accept mâna pe care mi-o oferă. Jason o ajută pe Rayna să se ridice.

Îmi aranjez hainele și îmi trec degetele prin păr, fără să mă uit la nimeni.

„Sunt gata, Ben, să mergem.” Ei trebuie să vorbească și să decidă dacă asta e ceva cu care ea se poate împăca. Nu vreau să plec, dar un Alpha are nevoie de Luna lui. În acest caz, ea este mai importantă. Prietenia mea cu Jeremiah este exclusiv în mâinile ei. Dacă ea spune nu, atunci asta e, cel puțin pentru moment.

Încep să merg spre ușa de la intrare. Îmi încleștez maxilarul, nu voi mai plânge. Mi-am spus oful și pot doar să sper că îmi crede cuvintele. Rămâne ca Jeremiah să explice și să repare asta dacă vrea să mă păstreze în viața lui. Trebuie să o facă să vadă ce suntem noi doi și ea trebuie să creadă că nu este nimic romantic.

„Stai, nu pleca.” Vocea ei este dulce, dar încrezătoare și nu știu dacă pot face asta. Dau din cap și continui să merg. „Te rog, ar trebui să vorbim.”

Continui să mă uit spre ușă. „Chiar trebuie să încerc să dorm, n-a fost o replică ieftină. Nu-mi face asta și mai greu. Te rog. Trebuie să plec.” Rugămintea mea a ieșit abia perceptibilă pentru propriile mele urechi, dar știu că mă aud. Îmi e din ce în ce mai greu să respir.

„Dar tu locuiești aici...” E chiar în spatele meu, șoptind. Totuși, știu că băieții ne pot auzi.

Îmi țin ochii ațintiți pe ușă. Fiecare respirație este controlată, inspir și apoi expir. „Da... pentru moment... și curând vei locui și tu. Oricum trebuie să învăț cum să trec singură peste coșmaruri și peste toate rah*turile, dar asta a fost un fel de șoc.” Mă aplec și îmi apuc gențile, mâinile fiindu-mi încă dureroase de la antrenamentul spontan de mai devreme. Mă oprește, cu mâna ei peste a mea. Prima lacrimă cade. Scutur din cap dintr-o parte în alta, inima mi se frânge.

„Hai să le punem la loc și putem să ne cunoaștem. Se pare că vom petrece mult timp împreună.” Mă trage de mâna cu care țineam cureaua genții mele de voiaj. Nu a fost o mișcare dură sau dominatoare, dar ceva din mine pur și simplu a cedat și nu mai am energia să mă lupt cu ea.

Și uite că vin iar lacrimile, emoții stupide. Îmi ia geanta și își strecoară mâna blândă pe brațul meu superior, întorcându-mă. Îmi arunc rucsacul pe umăr, cu ochii în pământ, concentrându-mă doar să pun un picior în fața celuilalt. Urcăm amândouă scările pentru a ne întoarce în camera mea, cu Rayna chiar în spatele meu, fără a le arunca vreo privire băieților.

„Ken...” respiră greu Jeremiah. Eu doar dau din cap și continui să merg.

„Cred că fetele tale te-au lăsat baltă, sper că ai terminat ce ai început aici, frate, altfel o să te culci cu ouăle vinete.” Tommy este mereu șarmant. Dar și ceilalți băieți râd.

Ajungem în camera mea, îmi las geanta lângă birou și trag aer adânc în piept înainte de a mă întoarce.

Mă mișc să-mi iau geanta de voiaj de la ea și o las lângă geanta de școală.

„Chiar aveai de gând pur și simplu să pleci? Fără nicio luptă?” Pare consternată.

„E fratele meu, nu iubitul meu.” Încep cam să mă satur să spun asta. „N-a existat niciodată așa ceva între noi. Oi fi eu om, dar îl cunosc de-o viață și suntem apropiați. Înțeleg cum funcționează perechile, cât de esențiale sunt. El e un Alpha, iar un Alpha are nevoie de Luna lui. Nu există nimic mai important de atât pentru viitorul haitei. Nu am de gând să stau în calea asta din egoism. Așa că da, aveam de gând să plec, pentru că tu nu mă vrei în preajma lui. Nu mă vrei aici.”

Îmi frec fața, mă duc să mă așez pe pat și bat ușor locul de lângă mine.

„Nu m-am repezit niciodată la fratele meu în halul ăla. De obicei, sunt mai degrabă înclinată să arunc cu ceva în el.” Asta are efectul de a sparge tensiunea, lăsând să-mi scape un râs sugrumat.

„Dar cât de apropiați sunteți tu și fratele tău? Ca vârstă, vreau să zic?”

„Șase ani diferență. El are 26, eu 20.”

Aprob din cap. „Jer și cu mine avem aceeași vârstă, la propriu. Ne-am născut în aceeași zi, în același spital. Atât de apropiate erau mamele noastre. Mama mea era în vizită și amândouă au intrat în travaliu în același timp. Suntem mai mult ca niște gemeni, practic așa am fost crescuți.”

Dă din cap aprobator. „Asta explică câteva lucruri atunci. Nu de ce doarme el în camera ta, dar ajungem și la asta. Ce zici de ceilalți băieți?”

„Ce e cu ei?” Încerc să-mi controlez respirația acum că nu mai mârâie la mine. Mă doare și capul de la atâta plâns.

„Oh, haide. Nu se poate să-i fi lăsat pe toți în pace! Atâta nebunie de bărbați și nicio pereche încă. Și toți sunt atât de protectori cu tine. Ești apropiată de toți, oricine o poate vedea.”

„Despre ce vorbești cu «nicio pereche încă»? Sunt om, știi care sunt șansele ca eu să fiu perechea cuiva? Nici măcar nu pot fi inițiată în haită, pentru că Vârstnicii cred că mă va ucide. Sunt sigură că a fi marcată ar fi la fel de rău.” Am ales să ignor cealaltă afirmație a ei. Nu o cunosc atât de bine.

„Nu cred că am mai auzit asta vreodată. Noi nu avem oameni în haita noastră în acest moment, așa că nu sunt sigură cum funcționează asta.”

„N-am nicio idee, dar mătușa Beth nici măcar nu vrea să ia în considerare ideea. Deci, sunt un om într-o haită de vârcolaci, fără o conexiune reală cu haita, locuind cu familia de Alpha, dar nefiind înrudită prin sânge.” Spun pe un ton sumbru.

„Deci... te cred că nu ai avut niciodată niciun interes romantic pentru Jeremiah. E scris pe toată fața ta.” Chihotește, ca o fetiță adevărată. „Dar, mi-ai evitat cealaltă întrebare, asta înseamnă că i-ai scos pe ceilalți băieți la o tură de probă.” Îmi face cu ochiul, iar eu mă uit spre ușă, sigură că probabil cineva ascultă.

„Tură de probă e o expresie cam puternică.” Încerc să mă eschivez.

„Oh, las-o baltă! Trebuie să-i cunosc pe băieții ăștia și o voi face în ritmul meu aici, dar vreau să știu cu ce fel de echipă l-a înconjurat Zeița pe Alpha al meu. Modul în care tratează o femeie poate fi un mare indicator al tipului de oameni care sunt.” Chihotește din nou.

„Alpha al meu.” Creierul ei deja făcuse schimbarea.

„Toți sunt grozavi, dar s-ar putea să fiu subiectivă.” Ridic din umeri și zâmbesc.

„Deci, cu care ieși în momentul de față? Simt că fiecare ar aduce ceva diferit. Cine a fost primul tău?”