O muzică angelică răsuna din difuzoarele răspândite în toată haita. Torțele fuseseră aprinse de-a lungul străzilor, iar luna strălucea cu putere în mijlocul bolții cerești.

O umbră s-a lăsat peste margine odată cu primele semne ale lunii sângerii, iar când avea să se formeze complet, avea să sosească clipa; mai târziu, când luna sângerie avea să înceapă să-și piardă forma, cornul avea să sune – indicând că Vânătoarea începuse.

— Ai emoții? m-a întrebat surioara mea, Mathilda.

— Hazel nu are emoții, scumpete, aceasta este o onoare. Una de care s-ar putea să ai și tu parte peste câțiva ani, dacă ai noroc.

M-am foit pe pat și mi-am înăbușit furia crescândă față de mama.

Am privit în ochii plini de speranță ai Mathildei și i-am luat bărbia micuță în palme.

— Sper să nu ai niciodată, am spus, și i-am aruncat mamei o privire fioroasă când am întors capul.

Dacă o femelă nu-și găsise perechea până la împlinirea vârstei de optsprezece ani, trebuia să se ofere voluntară pentru Vânătoare. Nu era alegerea ei, dar, cumva, de-a lungul secolelor de când dăinuia această tradiție, tinerele fete fuseseră îndoctrinate să vadă asta ca pe o onoare.

Dacă nu aveam o pereche, numele noastre erau automat introduse în Potirul Alegerii din care conducătorul avea să extragă mai târziu. Numele mă nedumerise mereu, Potirul Alegerii, era ironic, pentru că noi nu aveam de ales.

N-ai fi văzut vreodată un părinte mai mândru decât atunci când numele fiicei lui era strigat.

Bucuria orbitoare din ochii lor când își vedeau fetele luate, aruncate în camion și duse departe de haită. Era rar să mai fie văzute vreodată, dar absența lor era luată drept un semn bun.

— Ești gata, draga mea, mi-a mângâiat mama ușor umerii.

S-a apropiat și a luat jupa albă. Abia dacă era o rochie, părea mai degrabă o cămașă de noapte, dar mai subțire și mai revelatoare.

Bretelele subțiri mi se înfigeau în umeri, pielea mi se înroșise, fiindcă pieptul meu era prea mare pentru mărimea pe care o cumpărase mama. Nici sutien nu aveam voie să purtăm, trebuia să ni se vadă picioarele și nu erau permise nici încălțămintea, nici șosetele.

Trebuia să fim cât mai dezgolite cu putință, umilite și înjosite până în măduva oaselor înainte de a ajunge la casă.

Fusesem martoră la ritualul Potirului de mai multe ori în viața mea și de fiecare dată existau elemente care nu deviau niciodată; fetele erau aliniate una lângă alta, cu mâinile împreunate la spate pentru a oferi o vedere de ansamblu bună asupra corpurilor lor, părul le cădea în împletituri – fie una, fie două – pe spate, dar nu le putea acoperi niciodată pieptul sau fața. Când numele unei fete era strigat, ea trebuia să facă un pas în față fără să vorbească – niciun singur cuvânt sau sunet, cu excepția respirației subtile exhalate printre buzele frecate cu putere. Erau evaluate de Lady Hale, care apoi clasa fetele de la 1 la 10.

Era rar ca o fată să primească o notă sub 3.

Vedeți voi, pentru a primi sub 3, trebuia să fii un omega incredibil de slab, fără nicio calitate demnă de luat în seamă, considerat a fi nimic mai mult decât o risipă de spațiu. Sau trebuia să fii fără lup; mi s-a întors stomacul pe dos, pentru că una dintre fetele de diseară nu-și avea încă lupoaica, iar asta nu se mai întâmplase de peste un secol. Celor care primeau nota trei sau mai puțin le era interzis să participe la Vânătoare, erau date la o parte și de multe ori respinse de haitele și familiile lor ca urmare a rușinii.

Când vă spun că acelea sunt cele norocoase...

Celelalte, cele care primesc nota 4 și peste, sunt legate la ochi, la mâini și conduse spre camionul care mai târziu le va duce departe.

Partea înfricoșătoare pentru mine nu era ceremonia, știam ce se întâmpla la ceremonie, ceea ce mă înspăimânta era ce se întâmpla după, când camionul pleca și fetele erau descărcate la casă. Cum era să-i întâlnești pe masculii Alpha meniți să le vâneze, când trăgeau prima adulmecare și tot restul lucrurilor pe care le cunoscuseră întreaga lor viață deveneau obsolute. Totul pentru plăcerea acestor Alpha. Nimeni nu știa ce se întâmpla acolo, pentru că nu-ți era niciodată permis să auzi despre asta; fetele care pleacă nu se mai întorc.

— Să mergem, mi-a întins mama mâna. Am aruncat o ultimă privire în oglindă, cu mâinile tremurându-mi ușor pe lângă corp și cu degetele de la picioare înfipte în podeaua rece.

— Sigur, i-am ignorat mâna și am ieșit din casă.

M-am oprit pe scările care urcau din grădină și am privit șirurile de fete mărșăluind spre stâncă. Numărul de rochii albe și trupuri dezgolite era de-a dreptul înfricoșător... arătau ca niște fantome bântuind străzile, dar ele erau fericite. Eu eram îngrozită. Știam că nu ne aștepta o viață roz. Nu era un final de basm alături de un Alpha atotputernic; era iadul, unde bărbații conduceau și noi îi urmam. Dacă tu, ca pereche aleasă, nu te supuneai... nu existau reguli pentru masculii Alpha și prada lor după ce vânătoarea se încheia.

Am făcut un pas, pe punctul de a coborî scara cu trei trepte pentru a mă alătura fetelor, când am fost oprită de o mână mică ce m-a apucat de braț. M-am întors și am privit în ochii de căprioară ai surorii mele. M-am lăsat pe vine în fața ei și i-am aranjat cardiganul cu flori înainte de a o trage spre mine.

— Nu vreau să pleci, a șoptit ea, astfel încât doar eu să o aud. Ar fi fost văzut ca o lipsă de respect dacă ar fi auzit-o cineva, ar fi trebuit să fie fericită pentru mine, dar, din fericire, sora mea mă ascultase pe mine mai mult decât pe părinții noștri în anii ei de viață.

— Știu, puiule, dar trebuie. Îți promit că voi fi bine.

Prima lacrimă i-a căzut din ochi.

— Te vei întoarce la mine?

Am strâns-o de umeri și mi-am înghițit nodul arzător din gât. Cum să-i spun că nu mai depinde de mine?

— Îți amintești când ți-am promis că n-o să te mint niciodată? A dat din căpșorul ei mic și și-a șters nasul roșu, așa că am continuat: Nu știu dacă mă pot întoarce la tine, dar îți promit să mă gândesc mereu la tine și să fac tot ce pot să vin să te vizitez. E destul de bine?

Am văzut-o încercând să zâmbească printre lacrimi și mi s-a frânt inima că nu o puteam lua înăuntru să închid ușa, să-i promit că nu voi pleca niciodată.

Niciodată în viața mea nu-mi dorisem o pereche sau un bărbat, dar în clipa asta parcă aș fi vrut să-mi fi întâlnit perechea aici, pentru că atunci n-ar mai fi trebuit să plec.

— Da, a scâncit ea.

"Să mergem", a spus Trixy, făcându-se simțită în fața minții mele.

***

Locul unde are loc ritualul fusese mereu același. Este marginea unui munte înconjurat de pădure, cu vedere spre haită. Se spunea că pietrele ascuțite de sub picioarele noastre scot orice impurități înainte să ajungem în vârful muntelui.

Mereu îmi dădeam ochii peste cap când fetele sângerau pe pietre în timp ce parcurgeau acest drum – ele zâmbeau și priveau fermecate la dâra de sânge lăsată în urmă. Totuși, parcurgând eu însămi încercările, am simțit fiecare tăietură ascuțită a pietrelor sub tălpi și mi-am înfipt unghiile în palme pentru a nu mârâi.

Am mers pe cărarea circulară; picioarele ne erau acoperite de sânge și cu cât sângerai mai mult, cu atât comiseseși mai multe păcate care trebuiau spălate. Aparent, reușisem să adun o mulțime de păcate în această viață. Am gemut încet și am încercat să nu mă gândesc la durere.

Stâncile acoperite de mușchi din jurul nostru erau umede de la ploaia de noaptea trecută, iar briza rece care sufla îmi tăia pielea ca niște lame de ras. Sunt un vârcolac și nu înghețăm ușor, dar nu mâncasem de două zile, așa că atât lupoaica mea, cât și eu eram slăbite și deloc în cea mai bună formă. Se spune că cele două zile de post sunt pentru a arăta cât mai suple și pline de viață posibil, dar eu spun că este pentru a ne ține slăbite, obosite și supuse pentru masculii Alpha.

— Îți vine să crezi că e rândul nostru? a cântat Iliana și și-a trecut împletitura printre degete.

— Nu, chiar nu pot, am răspuns.

Mi-am înfipt unghiile în palme pentru a redirecționa durerea care îmi străbătea corpul. Nimeni de aici nu trebuia să mă vadă tremurând sau că-mi este frig, și asta ar fi fost văzută ca o slăbiciune, iar orice ai face pentru a aduce rușine asupra ta se va reflecta și asupra familiei tale. Nu le puteam face asta – mai ales surorii mele, care ar fi fost cea care ar fi suferit cel mai mult dacă toți i-ar fi întors spatele. Tuturor prietenilor ei le-ar fi fost interzis să mai vorbească vreodată cu ea, sau măcar să se joace cu ea. Niciun băiat nu s-ar fi uitat la ea când ar fi ajuns la vârsta potrivită, iar familia noastră ar fi fost pătată pentru totdeauna.