Doamna Teresa oftă ușor în timp ce ieșea din camera Lisei. "Săracul copil", murmură ea și clătină din cap înainte de a se îndrepta spre camera lui Alfred.

"Alfred!" Bătu la ușă, dar nu primi niciun răspuns. Deschise ușa încet și intră.

"Alfred", strigă din nou în timp ce închidea ușa în urma ei, pășind complet în cameră, dar tot niciun răspuns.

"Mă întreb unde o fi!! Trebuia să vorbesc cu el despre ceva important", murmură ea și se întoarse să plece, dar apoi zări ceva pe noptieră.

"Oh, Doamne!! Ce este asta? Să nu fie ceea ce cred eu că e", gândi ea și rămase preț de câteva secunde holbându-se la ceea ce văzuse. Tocmai când se pregătea să meargă spre pat să se uite mai bine, ușa se deschise violent, dezvăluindu-l pe Andrew.

"Bunico!" murmură Andrew părând șocat când o văzu pe Teresa.

"Hei, Andrew. Credeam că ai plecat la birou?" spuse doamna Teresa cu un zâmbet pe față.

"Da, dar m-am întors să iau ceva", zise el, iar Teresa dădu din cap în timp ce Andrew îi aruncă o privire de genul "tu ce cauți aici?".

De parcă i-ar fi citit gândurile, ea vorbi: "Am venit să-l văd pe Alfred, dar nu e aici".

"Oh, e în biroul lui", spuse Andrew, iar Teresa dădu din cap înainte de a ieși din cameră spre birou.

"Alfred!" murmură Teresa deschizând ușa biroului.

"Bunico!" murmură Alfred în timp ce își închidea laptopul și se lăsa pe spătarul scaunului. Părea atât de epuizat și tulburat.

"Oh, băiete!" murmură Teresa văzând că Alfred avea cearcăne adânci în jurul ochilor. Era sigură că nu dormise din nou azi-noapte. Părea atât de stresat și obosit. În ultimii 15 ani de când îl știa pe Alfred, el nu reușise să doarmă bine. Amintirile oribile îi reveneau în minte, făcându-l să pară tulburat. Lacrimile se adunară în ochii Teresei.

"Bunico, ești bine?" întrebă Alfred cu o privire îngrijorată.

"Eu ar trebui să te întreb asta, fiule. Pari stresat și obosit", murmură ea, iar Alfred pufni și se ridică de pe scaun. Își luă telefonul și îl sună pe Andrew să vină la birou în scurt timp.

Lăsă telefonul jos, merse spre bunica lui și îi puse mâinile pe umeri.

"Bunico, sunt bine. Ar trebui să-ți faci mai puține griji, bine? Nu e bine pentru sănătatea ta, te rog", spuse Alfred, iar ea dădu din cap și lacrimile pe care le ținuse în frâu atâta timp le lăsă în sfârșit să curgă.

"Bunico!!" o strigă Alfred și îi șterse lacrimile.

"Haide, ar trebui să te duci să te odihnești", murmură Alfred încet, mai mult ca o șoaptă.

"Alfred, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important", spuse Teresa, iar Alfred oftă ușor, știind despre ce voia să vorbească.

O întrebase pe Ria în dimineața asta despre bunica lui și ea îi spusese că era în camera Lisei. Mă întreb ce i-a spus fata aia.

"Dacă e vorba despre fată, nu-mi poți schimba părerea, bunico. Decizia e deja luată", spuse Alfred și era pe punctul de a ieși din cameră când ea spuse ceva care îl făcu să se oprească imediat.

"Am văzut chestia aia pe patul tău, Alfred. Plănuiești să o folosești pe Lisa?" Alfred înțepeni imediat.

"Oh, Dumnezeule!! Credeam că i-am spus lui Andrew să o țină în siguranță și să se asigure că nu o vede nimeni", gândi Alfred.

"Alfred, te rog nu o folosi pe ea. E nevinovată", strigă Teresa.

"Eu nu eram nevinovat când tatăl ei m-a vândut ca sclav? Pentru numele lui Dumnezeu, aveam 10 ani. Doar 10!" urlă el de parcă și-ar fi pierdut mințile. Teresa făcu un pas înapoi. Se sperie pe loc.

"Doamne!" murmură Alfred și chiar atunci ieși din birou. Lacrimile îi curgeau Teresei pe obraz în timp ce se așeză la pământ.

"Bunico", murmură Andrew care tocmai intrase și o ajută să se ridice de jos.

"Bunico! Te rog nu mai plânge!" spuse Andrew și o luă într-o îmbrățișare caldă.

"Crezi că Alfred va găsi vreodată fericirea după care a tânjit mereu, Andrew?! Crezi că va mai avea vreodată pace? Crezi că va lăsa vreodată trecutul în urmă?" Făcu o pauză, apoi Andrew se desprinse din îmbrățișare și îi șterse lacrimile.

"Cred că, odată cu timpul, totul va fi bine, Alfred va fi bine", spuse Andrew și zâmbi. Tristețe în ochi, nici el nu era sigur de ceea ce spunea. Nu credea că totul va fi bine din nou. Nu credea că Alfred se poate vindeca de trecut, pentru că rana e pur și simplu prea adâncă. O rană care nu s-a putut vindeca timp de 15 ani, cum te aștepți să se vindece acum? E imposibil.

**************

**************

**************

Lisa ieși din baie, cu diverse gânduri alergându-i prin minte. Se simțea atât de slabă și obosită. Își pierduse orice speranță.

"Cred că e timpul să accept că aceasta este noua mea viață, noua mea identitate - o sclavă, aceasta este noua mea identitate", gândi ea și își șterse lacrimile. Trase nasul, în timp ce amintirile despre mama ei îi reveneau în minte ca un fulger.

Tot ce își dorise vreodată mama ei fusese ca Lisa să trăiască o viață bună, ca oricare altă persoană, dar acum acesta e un vis care nu se va împlini niciodată. Zâmbi amintindu-și ultimele cuvinte ale mamei sale înainte de atac.

"Lisa, puiule!! Indiferent ce se întâmplă, vreau să fii puternică!! Vreau să fii dură!!" Se așeză pe pat holbându-se prin cameră. Chiar atunci ușa se deschise violent, dezvăluind-o pe Ria. Ținea niște haine în mâini.

Imediat ce Lisa o văzu, se ridică în picioare, iar Ria îi aruncă o privire plină de ură.

"Îmbracă-te cu astea și întâlnește-mă la bucătărie. Ai o mulțime de treabă de făcut azi", spuse Ria și aruncă hainele de servitoare pe ea, întorcându-se să plece, dar apoi se opri și se uită la ea.

"Ar fi bine să te grăbești dacă nu vrei să te pedepsesc", murmură ea și plecă, iar Lisa oftă ușor, fără nicio expresie pe față.