Gâtul Stellei se strânse, incapabilă să digere ceea ce tocmai spusese el.

După un timp, spuse cu mare dificultate:

— Roger nici măcar nu o cunoaște pe domnișoara Cohen. Cum ar fi putut să-i facă rău...

— Nu ai fost tu cea care i-a spus? o întrerupse Weston cu nerăbdare.

Stella rămase uimită. Explică reflex:

— Nu i-am spus nimic!

Observă în sfârșit că și fața bărbatului era rănită. Avea o mică vânătaie la colțul gurii, deși nu era foarte evidentă.

Probabil că Roger îl lovise.

Dar asta nu afecta deloc aspectul bărbatului. Arăta la fel de rafinat, demn și impunător.

Stella își strânse buzele și inspiră adânc, calmându-se dintr-odată.

— Unde este Roger? Vreau să-l văd.

— E bine momentan. Îl poți vedea odată ce Gwen este în siguranță.

Menționase intenționat „momentan”. Stella își strânse pumnii pentru a-și reprima anxietatea.

— Vreau să-l văd pe Roger sau refuz să donez sânge... Spitalul nu m-ar forța să donez sânge dacă nu vreau, nu-i așa?

Ochii lui Weston se îngustară ușor la răspunsul ei ferm, de parcă ar fi studiat-o.

Stella fusese întotdeauna supusă și acceptase totul din partea lui și nu fusese niciodată atât de categorică înainte.

Deci și iepurii se înfurie când sunt anxioși.

Weston pufni a râs.

— Dă-mi un motiv pentru care refuzi.

Inima Stellei tresări.

Venise în grabă, așa că nu știa rezultatele testului de sarcină... Dacă era cu adevărat însărcinată, oare donarea de sânge i-ar afecta copilul?

Emoțiile ei erau un haos, dar nu-l putea lăsa pe Roger de izbeliște, cu atât mai puțin să i se împotrivească lui Weston.

Nu avea puterea să i se opună.

După un timp, de parcă ar fi fost dispusă să facă un compromis, spuse:

— Domnule Ford, trebuie să-mi promiteți că dacă donez sânge pentru domnișoara Cohen, nu-l veți mai trage la răspundere pe Roger.

Weston se uită fix la ea fără să spună nimic.

Era clar nervoasă și pierdută, dar totuși găsise un avantaj pentru a face o înțelegere cu el.

El îi ridică brusc bărbia și o privi în ochi. Privirea i se întunecă în timp ce spuse:

— De acord.

Apoi, îi dădu drumul și îi ordonă asistentului său:

— Du-o acolo.

Din cauza urgenței situației, nu avură timp să efectueze niciun test.

Până când Stella își recăpătă simțurile, fusese așezată pe un scaun, având un tub de plastic legat de brațul ei subțire și alb, în timp ce două vene indistincte apărură.

— Ești prea slabă... Asistenta însărcinată cu recoltarea sângelui se încruntă, fiindu-i greu să găsească venele Stellei.

Stella privi în jos fără să spună nimic.

O durere mică, dar ascuțită îi străbătu corpul și se întoarse repede. Ochii i se înroșiră încet.

Se temea foarte mult de ace.

Avea tripanofobie de când era mică. Drept urmare, tremura de fiecare dată când trebuia să facă o injecție. În trecut, avea oameni care o îmbrățișau și o alinau, permițându-i să plângă și să fie răsfățată fără să trebuiască să se abțină.

Dar acum...

— Nu am apăsat atât de tare, de ce tremuri? Asistenta părea tulburată. Chiar începu să se panicheze văzând cât de palide erau buzele Stellei. Chiar ai scuturat acul, așa că trebuie să o facem din nou...

Stella dădu forțat din cap. Pălind în timp ce se uita la acul care îi părea o bestie, mintea începu să i se învârtă.

În clipa următoare, lumea ei deveni brusc întunecată, în timp ce o căldură i se răspândi în jurul ochilor.

Weston venise la ea și îi acoperise ochii.

— Nu te uita dacă ți-e frică.