Stella se uita fix la Weston cu ochii înroșiți.

Aștepta o explicație, aștepta ca el să-i vorbească.

Weston îi aruncă o privire scurtă, oprindu-se doar o clipă înainte de a-și retrage privirea, fără a trăda nicio emoție.

— Să mergem, îi spuse el blând lui Guinevere.

Guinevere ridică din umeri cu un zâmbet pe buze. Apoi, se uită la Stella cu compasiune în privire.

Șocată, Stella rămase pironită locului în timp ce îi privea plecând. Lacrimile îi inundară ochii incontrolabil.

Voise să se năpustească spre ei și să ceară o explicație.

Dar nu se putea mișca deloc, de parcă i-ar fi crescut rădăcini în tălpi.

Guinevere era deja însărcinată în șase luni...

Dar și ei erau căsătoriți tot de șase luni!

Deci Weston o lăsase însărcinată pe Guinevere la scurt timp după ce se căsătoriseră.

Oare ținuse legătura cu Guinevere și în timpul căsniciei lor?

Venea acasă și o îmbrățișa după ce tocmai o îmbrățișase pe Guinevere? Se întorcea și o săruta după ce tocmai o sărutase pe Guinevere? Oare el...

Trupul Stellei se cutremură. Brusc, i se făcu greață la acest gând.

Își acoperi repede gura, se aplecă ușor și fugi spre toaletă.

Gândurile i se limpeziră puțin după ce și-a stropit fața cu apă rece.

Se privi în oglindă, studiindu-și fața simplă și nemachiată. Ceilalți trebuie să o găsească dezagreabilă pentru că arată atât de șters, nu?

Inima i se calmă treptat și expiră încet. Apoi, râse de ea însăși.

După o lungă perioadă, își recăpătă în sfârșit cumpătul.

Se întoarse, doar pentru a întâlni o pereche de ochi întunecați.

Weston stătea la intrarea toaletei de Dumnezeu știe când, privind fix la ea.

Silueta sa înaltă bloca sursa de lumină, iar cu trăsăturile sale chipeșe umbrite, părea cu atât mai misterios.

Ce chip fermecător.

Stella își ținu respirația inconștient.

În doar cele șase luni de căsnicie, se îndrăgostise profund de acest bărbat, iar acestui chip i se cuvenea cel mai mare merit pentru asta.

O ispitea indiferent din ce unghi îl privea.

Dar acum, era timpul să se trezească din vis.

— Tu...

— Ai semnat?

Vorbiră aproape în același timp, dar conținutul conversației lor diferea enorm.

Auzind întrebarea lui Weston, Stella simți mai întâi o amărăciune, înainte de a lăsa capul în jos și a spune:

— Mă voi muta cât mai curând posibil.

— Bine. Bărbatul se mișcă pentru a se sprijini de tocul ușii, studiind-o. Ridică privirea.

Stella se opri, confuză de motivul pentru care îi ceruse brusc acest lucru.

Weston fu surprins că nu simțea nerăbdare față de reacția ei lentă. Simțea doar o urmă de iritare.

Repetă:

— Ridică privirea și uită-te la mine.

Stella ridică privirea spre el.

— Domnule Ford...

Iar această formă de adresare.

Weston se încruntă, iar tonul său deveni mult mai dur decât înainte:

— Nu ai nimic să mă întrebi?

Privirea Stellei tremură, apoi râse de ea însăși.

— Nici măcar nu mă cunoașteți, domnule Ford, așa că ce aș avea de întrebat?

Folosea afirmația lui anterioară pentru a-l contracara.

Weston fu descumpănit, dar se compuse rapid. Judecând după expresia lui, părea că nu se întâmplase nimic.

— Nu-mi plac ifosele.

Stella își strânse pumnii încet și, în cele din urmă, prinse puțin curaj.

— Dacă nu vă place de mine, de ce m-ați luat de soție?

Imediat după ce spuse asta, se simți brusc rău și se întoarse să vomite.

Weston se uită fix la ea. Apoi, de parcă ar fi realizat ceva, expresia i se întunecă.