Luminile studioului bâzâie deasupra capului, ascuțite și reci, la fel ca orice altceva din acest loc. Oglinzile care tapetează pereții surprind fiecare imperfecțiune, fiecare licărire de îndoială, fiecare pas care aterizează chiar și cu o jumătate de secundă prea târziu. Sunt deja transpirată, ceafa îmi e umedă, iar mâinile îmi sunt jilave în satinul roz al poantelor.

Mă lansez în jeté și aterizez greșit.

Nu dezastruos. Dar suficient.

— Încă o dată, spune Madame Loretto, cu vocea la fel de tăioasă ca zgomotul bastonului ei lovind podeaua.

Revine brusc în poziție. Inima îmi bubuie deja prea repede. Simt cum fiecare pereche de ochi din sală se mută asupra mea — priviri subtile, zâmbete strâmbe cu colțul gurii, felul în care te uiți când altcineva sângerează și te bucuri doar că nu ești tu.

Mă mișc din nou.

Și ratez din nou.

Nu cu mult. O ezitare la aterizare. O fracțiune de timp în urma muzicii. O greșeală pe care nimeni nu ar vedea-o — cu excepția lui Madame Loretto.

Pianul se oprește cu un sunet ascuțit, discordant, în timp ce ea se întoarce pe călcâie.

— Penelope Vale. Tonul ei este epuizat. Ești nouă aici?

Îmi lipesc călcâiele, cu bărbia ridicată și umerii drepți.

— Nu, Madame.

— Ești rănită?

— Nu, Madame.

— Atunci trebuie să fii leneșă. Ea plescăie din limbă. Asta e dezamăgitor.

Tăcerea se prelungește. Îmi țiuie urechile de la efortul de a-mi ține respirația sub control.

— Te învăț de trei ani, spune ea, plimbându-se încet prin fața oglinzilor, cu reflexia urmând-o ca o fantomă. Trei ani. Câți ani aveai, șaisprezece când ai venit aici? Și acum ai nouăsprezece, încă aici, încă norocoasă să fii în acest studio. Ești cea mai tânără fată din această clasă, cu patru ani întregi. Înțelegi cât de rar este asta? Cât de norocoasă ești doar să dansezi în această sală?

— Da, Madame.

— Atunci de ce irosești totul? Vocea ei se ridică, nu în volum, ci în asprime. Dansezi de la doi ani. Șaptesprezece ani de antrenament și încă aterizezi de parcă nu înțelegi gravitația. Preselecțiile pentru Gala de Primăvară sunt săptămâna viitoare, iar tu dansezi de parcă ai fi pierdut deja.

Gâtul îmi este strâns. Simt că șira spinării mi s-ar putea rupe din cauza efortului de a sta dreaptă.

— Vrei solo-ul? spune ea. Atunci comportă-te ca cineva care îl merită. Altfel, îl voi da cuiva cu jumătate din talentul tău și dublul disciplinei tale.

O tăcere lungă. Se întoarce către pianist.

— Luați cinci minute. Toată lumea. Penelope, stai jos.

Mă prăbușesc pe podea, apăsându-mi palmele pe linoleumul rece pentru a ascunde felul în care îmi tremură.

Mila e lângă mine o secundă mai târziu, cu genunchii la piept și vocea blândă.

— Ok, ce a fost asta?

Nu mă uit la ea. Mă holbez drept înainte, în oglindă, unde fața mea pare prea palidă și prea încordată.

— Tu nu greșești așa ceva, spune ea. Niciodată. Ai făcut mișcarea aia, la propriu, în somn, la antrenamentul ăla de noapte din toamnă. Ce se întâmplă?

Expir. Lent. Controlat.

— Ty a uitat să mă ia după cursuri.

Ea clipește.

— Tyler?

Dau din cap.

— Am așteptat vreo douăzeci de minute, dar ajuta o fată să învețe și a uitat. A trebuit să alerg șase străzi și m-am schimbat pe hol doar ca să ajung aici la timp.

Gura Milei se strâmbă.

— Asta e, a câta oară, a patra?

— A cincea.

Nu spune „desparte-te de el”, dar i se citește pe față.

— A spus că îi pare rău, adaug eu, deși nu știu exact de ce o fac. Doar... a fost cu capul în nori.

— Cu capul în nori? spune Mila. În săptămâna preselecțiilor pentru Gală?

Dau din cap, trăgându-mi genunchii la piept.

— E în regulă. Sunt doar puțin dată peste cap. O să repar.

Nu spune nimic timp de o secundă, apoi mă lovește ușor cu umărul.

— Ar fi bine. Amanda își repetă deja mental discursul de acceptare.

Gem, râzând în barbă.

Dar strânsoarea din piept nu dispare.

Când Madame Loretto intră din nou în studio, nici măcar nu se uită la mine. Spune doar:

— De la început.

Mă ridic.

Mă întorc din nou cu fața la oglindă și, pentru o clipă, doar respir. Mă privesc — liniile dure ale pomeților, tensiunea din maxilar, mușchiul zvâcnind sub materialul palid al leotardului.

Știu dansul ăsta. Am trăit în el.

Ăsta e al meu.

Muzica începe.

Mă mișc.

Totul dispare — clasa, durerea din spate, usturimea cuvintelor spuse de Madame. Picioarele mi se întind curat, brațele sculptând aerul ca prin apă. Coloana mea e lungă, centrul blocat strâns, degetele moi și vii. Simt curgerea muzicii în fiecare centimetru din mine.

Mă rotesc. Aterizez. Respir prin mișcare.

Jeté. Piruetă. Relevé.

Perfect.

Umbra mea se întinde lângă mine în oglindă, precisă și ascuțită, dar nu mă uit la ea. Sunt în mișcare. Nu sper că e bine — știu că e. Fiecare timp. Fiecare zvâcnire a încheieturii. Fața mea rămâne nemișcată, indescifrabilă. Dar înăuntru, ard.

Mișcarea finală mă aduce în centru, o coborâre lentă, deliberată, din arabesque în ultima poziție. Mă opresc, echilibrată. Stapână pe mine. Fără greutate.

Expir.

Și apoi... tăcere.

Madame Loretto stă la marginea sălii, de necitit.

Aștept ceva — o critică, o corecție, chiar și mai multă tăcere.

În schimb, ea oferă o singură încuviințare scurtă, strânsă.

Atât.

Niciun aplauz. Niciun compliment. Dar o simt ca pe un tunet.

Pieptul îmi înflorește de căldură, iar un rânjet îmi apare pe față înainte să-l pot opri.

Acel semn din cap înseamnă că am reușit. Acel semn înseamnă că a fost destul.

Mă așez din nou, mai lent de data asta, adrenalina pulsându-mi încă prin membre.

Mila îmi zâmbește larg.

— Ok. Asta a fost înfricoșător de bine.

— Da? spun, prefăcându-mă că beau apă, deși mâinile îmi tremură puțin.

— Parcă erai altă persoană. De parcă... cineva dintr-un film. Ai rupt.

Zâmbesc și mai larg.

— Știu.

Nu e aroganță. Nu e nici măcar ușurare.

E ceva mai liniștit.

Ceva câștigat.

Pentru câteva secunde, nu mă gândesc la Tyler, la faptul că am nouăsprezece ani sau la cât de tare a trebuit să alerg ca să ajung aici. Mă gândesc doar la ultima notă a muzicii și la cum am atins-o cu tot corpul încă vibrând.

Nu am nevoie de laudă.

Nu am nevoie de aplauze.

Am nevoie doar de dans.