**Indianapolis, Indiana**

Emma ieși din cabinetul doctorului cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Avea doar douăzeci și trei de ani. Cum era posibil să aibă cancer la sân în stadiul patru?

Era încă în stare de șoc în urma diagnosticului. Își simțea tot corpul amorțit și abia își putea trage răsuflarea. Ce avea să se facă?

Emma era o blondă superbă, cu ochi de un albastru închis și trăsături fine, delicate. Unora le putea lăsa impresia că este slabă sau fragilă, când, în realitate, Emma era o tânără puternică și rezilientă.

Era mama singură a unei fetițe de cinci ani pe nume Caterina, sau Cat, așa cum prefera ea să i se spună. Emma muncea din greu la slujba ei de la biroul procurorului districtual pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. Locuiau într-un apartament minuscul, cu un singur dormitor, în Indianapolis.

Cat era cel mai bun lucru care i se întâmplase vreodată Emmei, chiar dacă circumstanțele care o aduseseră pe lume fuseseră legate de cea mai neagră perioadă din viața ei. Emma nu regretase niciodată decizia de a-și păstra fiica.

Cat era un mic ghem de energie, cu păr lung și negru și ochi de un albastru deschis. Emma simțea cum inima i se umple de iubire ori de câte ori se gândea la frumoasa ei fiică. La vârsta de cinci ani, era matură și extrem de inteligentă.

Cat nu se plângea niciodată când Emma nu-și permitea să-i ia decât unul sau două cadouri mici de Crăciun sau de ziua ei. Îi spunea mereu că Moșul ar trebui să ducă darurile mari copiilor care aveau nevoie de ele. Cat se gândea întotdeauna la ceilalți înaintea ei, chiar și la o vârstă atât de fragedă.

Emma era copleșită de durere gândindu-se la fiica ei, simțindu-se complet singură pe lume. Avea un frate vitreg pe nume Leo, dar nu era sigură că putea avea încredere în el să aibă grijă de Cat dacă ea pățea ceva. La urma urmei, tatăl lui fusese cauza multor traume din copilăria ei. Cine știa cât de departe sărise așchia de trunchi? Ce se va întâmpla cu Cat dacă ea nu supraviețuiește?

După ce ajunse la mașină, Emma porni spre școala lui Cat. Conducea mecanic, fără să fie atentă la drum. În fața ochilor îi apărea mereu imaginea lui Cat ca bebeluș, apoi la prima ei aniversare. Cei cinci ani petrecuți alături de fiica sa i se perindară prin fața ochilor și știu că nu fusese suficient. Avea nevoie de mai mult timp. Cinci ani nu erau de ajuns.

Emma își dorea să fie acolo la a șasea aniversare a lui Cat, care se apropia cu pași repezi, și voia s-o vadă mergând la balul de absolvire. Voia să-și vadă fiica îndrăgostindu-se și măritându-se. Emma își dorea șansa de a-și răsfăța nepoții.

Trase pe dreapta și parcă, simțind cum respirația i se accelerează. Se gândea la tot ce avea să rateze din viața lui Cat dacă ea nu mai era acolo. Emma era îngrozită de soarta fiicei sale. De ce trebuia să i se întâmple una ca asta? Nu făcuse rău nimănui, niciodată.

Emma stătea în mașină și plângea în fața școlii primare a lui Cat, când auzi o bătaie în geam care o făcu să tresară. Ridică privirea și o văzu pe Cat strâmbându-se la ea. Își șterse repede ochii și râse, deși inima i se sfâșia în mii de bucăți la gândul că s-ar putea să nu o vadă pe Cat crescând.

— Mami, ce s-a întâmplat? De ce ești tristă? Cat își privi mama cu îngrijorare în ochii ei mari și albaștri în timp ce se urca în mașină. Mama ei nu plângea niciodată, nici măcar când aveau foarte puțină mâncare și niciun ban. Așadar, trebuia să se fi întâmplat ceva groaznic.

— Oh, scumpo, am primit doar niște vești proaste, dar o să vorbim despre asta mai târziu. Emma nu știa cum să-i vorbească unui copil de cinci ani despre cancer. Cat se întinse și prinse mâna mamei sale.

— Orice ar fi, mami, o să trecem peste asta împreună. Cat părea hotărâtă când Emma își coborî privirea spre ea. Nu se putu abține să nu zâmbească la auzul cuvintelor fiicei sale. Erau exact cuvintele pe care Emma i le spunea mereu lui Cat ori de câte ori aceasta avea o zi proastă.

— Ai dreptate. O să trecem peste asta împreună. Ce-ar fi să facem ceva special astăzi? Hai să ieșim la pizza și înghețată. Emma o privi pe Cat, care încă îi studia fața cu o privire mult prea matură pentru cei cinci ani ai săi.

— Mami, ești sigură că avem bani pentru asta? Emma zâmbi.

— Da, scumpo, avem bani pentru asta. Hai să ne distrăm și să uităm de toate problemele pentru o vreme. Ce zici?

— Bine, dar promiți să-mi spui mai târziu de ce erai tristă? Emma știa că Cat nu va lăsa lucrurile așa. Deși era atât de mică, era extrem de sensibilă la sentimentele celorlalți.

— Da, vorbim când ajungem acasă, bine? Emma se întinse și dădu la o parte părul lung al fiicei sale de pe față. Privindu-și fetița, trebui să-și muște buza pentru a opri lacrimile să cadă.

— Bine, hai să ne distrăm. Cat își dădea seama că mama ei era încă supărată, dar avea să aștepte până ajungeau acasă ca să o întrebe despre asta.

Emma o duse pe Cat la pizzería lor preferată și o lăsă să mănânce cât pofti. Mâncară chiar înăuntru, lucru pe care nu-l făceau niciodată, deoarece nu-și permiteau să plătească pentru băuturi sau bacșiș.

Înainte de a-i vorbi despre diagnosticul de cancer, voia ca Cat să aibă o amintire frumoasă. Astfel, dacă lucrurile nu vor merge bine, ea va păstra această amintire după ce Emma nu va mai fi. Își dădea seama că fiica ei era încă îngrijorată pentru ea și părea să știe că aceasta era doar o distragere a atenției, dar Cat nu mai aduse vorba.

După ce s-au săturat de pizza și au împachetat resturile, au mers pe jos până la magazinul de înghețată. Amândouă și-au luat cornete cu două cupe. Emma râse privindu-o pe Cat cum încerca să echilibreze cornetul mare cu mânuțele ei mici, hotărâtă să se descurce singură. Când ajunseră acasă, iar pizza fu pusă în frigider, Cat se întoarse spre mama ei cu mâinile în șolduri.

— Acum suntem acasă. De ce erai tristă în mașină? Cat avea o expresie pe care Emma o cunoștea prea bine. Era privirea pe care i-o arunca atunci când știa că mama ei încerca să-i ascundă ceva.

— Hai să ne așezăm pe canapea ca să putem vorbi, bine? Cat dădu din cap și o luă de mână în timp ce se îndreptau spre canapea. Se așeză în poala mamei sale, cu capul pe pieptul ei, în timp ce Emma își trecea degetele prin părul lung și frumos al fiicei sale.

— Gata, mami, sunt pregătită pentru ce trebuie să-mi spui. Inima Emmei se frângea în timp ce-și strângea fiica la piept.

— Știi că am fost la doctor azi, iar el a avut niște vești proaste. A spus că am o boală numită cancer la sân. Asta înseamnă că s-ar putea să mă îmbolnăvesc foarte tare. Cat se uită la mama ei cu ochii mari și Emma văzu cum lacrimile începeau să i se adune în privire.

— De ce, mami? De ce o să fii foarte bolnavă? Nu poate doctorul să repare asta și să te facă bine? Vocea mică a lui Cat tremura în timp ce încerca să nu plângă.

— Doctorul îmi va da medicamente ca să treacă, dar s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie doar să sperăm că mă voi face bine. Cat izbucni în plâns, iar Emma plânse odată cu ea. Nu voia să-i spună lui Cat că s-ar putea să moară. Aceasta era o realitate pe care aveau s-o înfrunte în altă zi.

Astăzi avea să-și țină fiica în brațe și să-i ofere cât mai multă dragoste posibil. Gândul de a nu fi alături de Cat pe măsură ce creștea era aproape insuportabil pentru Emma. Avea să lupte cu acest cancer cu tot ce avea.

Când Cat merse la culcare în acea noapte, se întinse lângă mama ei în singurul lor pat și plânse. Cat își aminti că auzise pe unul dintre copiii din clasa ei spunând că bunica lor murise de cancer. Îi era frică de faptul că mama ei va muri și ea va rămâne singură cuc.

Emma o auzi pe Cat plângând lângă ea și o întoarse astfel încât să fie față în față. Își încolăci brațele în jurul ei și o ținu strâns în timp ce plângeau împreună. Cat plângea la gândul că-și va pierde mama. Emma plângea pentru că era îngrozită de ce se va întâmpla cu fiica ei dacă ea nu va mai fi acolo.

O tânără mamă și copila ei, singure pe lume, înfruntând o situație dificilă pe care niciuna dintre ele nu o putea schimba.