Privirea îmi fuge imediat spre ușa biroului lui Kent de la capătul scărilor, care este – așa cum speram – încă larg deschisă, lumina revărsându-se din ea. Când ajung pe palier, traversez spre ușă cât pot de încet, trăgând cu ochiul înăuntru.

E acolo, așa cum știam că va fi, deși nu stă niciodată acolo atât de târziu. Kent îmi oferă toate ocaziile să fac exact ceea ce fac: să-mi calc pe orgoliu. Îl