Kent își sprijină umărul de gratiile celulei, cu brațele sale bine lucrate încrucișate la piept.

Ce căuta el în închisoarea asta locală, creată pentru a prelua surplusul de deținuți din bandele dezlănțuite ale orașului? La urma urmei, el era regele lor.

Și să te gândești că Kent era aici din proprie inițiativă.

Buza i se ridică într-un rânjet disprețuitor în timp ce clătină din cap, întrebându-se dacă luase decizia corectă, lăsându-se prins intenționat ca să poată ajunge aici, doar pentru șansa de a vorbi cu directorul.

Doi gardieni în uniforme albastre se îndreaptă pe coridor spre el. „Lippert?”, întrebară ei. „Directorul vrea să te vadă.” Îi pun cătușele și îl duc în biroul directorului.

Kent se așeză pe un scaun în fața lui, tăcut, așteptând ca gardienii să plece.

— Așadar, spuse Sven, închizându-i dosarul. Sunt surprins că ai avut tupeul să vii pe teritoriul meu pentru o negociere, Lippert. E curajos din partea ta.

Publicul nu știa, dar directorul Sven nu doar că administra această închisoare, ci își folosea controlul asupra ei pentru a obține o parte semnificativă din afacerile lumii interlope a orașului. Era la fel de corupt ca toți ceilalți, iar dacă alți șefi se întorceau împotriva lui? Îi închidea.

Un as în mânecă destul de bun în această lume în care unul dintre singurele lucruri care pot opri un gangster este o ședere la închisoare.

— Voi ieși de aici destul de curând, răspunse Kent, lăsându-se pe spătarul scaunului. Trebuie să vorbim despre Ivan.

— Ivan? Sven se uită atent la el. E un fricos de rahat.

Kent clătină lent din cap. — E doar un puști, dar începe să-și bage nasul în afacerile cu heroină. Dar pentru că e neexperimentat, nu are nici tăria, nici resursele necesare să se descurce. Făcu o pauză pentru o clipă, analizându-l pe Sven.

— E pe cale să fie încolțit, continuă Kent, și asta îl face nemilos. Nu mai vine la întâlnirile familiilor, ucide după bunul plac – oameni de bază, precum și simpli băieți deștepți. Trebuie oprit, Sven. Altfel o să ne strice ploile la toți.

Sven se lăsă pe spătarul scaunului, gânditor.

Kent se încordă, fixându-l cu privirea pe Sven. Antony, vărul și mâna lui dreaptă, îi spusese că e o prostie să se lase închis luni de zile doar pentru șansa de a vorbi cu Sven. Dar Kent avusese o presimțire că aceasta era decizia corectă. O alianță cu Sven împotriva lui Ivan avea să dea roade. Și încă ce roade.

— Înțeleg punctul tău de vedere, spuse Sven, expirând pe nas. Ivan și-a cam luat nasul la purtare, nu? E un ecosistem delicat, zise el, întinzându-și mâinile ca și cum ar fi fost talerele unei balanțe pentru a demonstra echilibrul. Cu toții trebuie să ne jucăm rolurile. Dacă forțează nota prea mult, distruge totul pentru noi toți.

Sven dădu din cap, cântărindu-și următoarele cuvinte înainte de a continua. — Trebuie să recunosc, Lippert, sunt impresionat de persistența ta în această chestiune. Am făcut o treabă bună izolându-mă, protejându-mă, dar tu ai găsit o cale să intri. Nu oricine ar veni pe teritoriul meu și ar sta atât de mult doar pentru o întâlnire cu mine. Respect asta. Ești un adevărat capo, un tip de treabă. Mă bucur că știu asta.

Kent dădu din cap, confirmând în tăcere această interpretare a sa. Exact așa voia ca Sven să se simtă. — Ivan e un câine turbat, spuse Kent. Trebuie să-l lichidăm. Eu voi asigura forța; tot ce cer e să ne lași. Să nu intervii. Cât despre pradă… împărțim cincizeci-cincizeci.

Sven îl privi, gândindu-se. — Vreau optzeci-douăzeci, pentru acordul meu de a te lăsa pe tine să te ocupi.

Kent nu-și lăsă frustrarea să se vadă. Sincer, nu-i păsa dacă Sven lua totul – Sven avea putere, dar era notoriu de strâmtorat cu banii, o problemă pe care Kent nu o avea. Dar nu se putea lăsa călcat în picioare. — Șaizeci-patruzeci, spuse el, ferm.

Sven ridică din umeri, fără a fi încă de acord, dar fără a insista asupra problemei. — Dar ceilalți șefi? întrebă el. Te aștepți la opoziție din partea lui Alden?

Kent clătină rapid din cap. — Alden e distras. Oamenii lui se ocupă de afaceri, dar el a dat peste un nou indiciu despre copilul lui pierdut. Făcu un gest cu mâna, respingând subiectul. Nu o să ia partea nimănui.

Sven încuviință, schițând un zâmbet mic, iar Kent realiză că Sven știa deja asta. Poate că Sven nu avea bani, dar făcea comerț cu secrete. Probabil că Alden primise indiciul de la el, de la bun început. Kent își îngustă ochii, realizând că întrebarea fusese un test.

Nu-i plăcea să fie testat. — Avem o înțelegere?

Sven ridică din nou din umeri, evaziv. Se roti în scaun pentru a se uita la un calendar de pe perete, imaginea unei podgorii frumoase de undeva din Europa. — Știi, am băut un pahar de vin minunat zilele trecute. Din Napa. Dar trebuie să-ți spun, Lippert, se întoarse el, privindu-l pe Kent direct în ochi. M-a lăsat puțin însetat, puțin… prea sec.

Buzele lui Sven începură să se ridice într-un zâmbet rece. — Nu cumva ai cunoștință de… vreun alt loc. Unde un om ar putea găsi un pahar de vin mai fin. O băutură cu adevărat bună. Știi?

Kent își aruncă din nou privirea spre calendar, realizând brusc că fotografia de pe perete era o poză cu podgoria lui, calendarul fiind probabil produs ca un cadou promoțional pentru turiști. Sven știa exact ce avea să-i ceară Kent chiar înainte ca acesta să fi pășit în încăpere și știa exact prețul cooperării sale.

— Franța, spuse Kent rar, îngustându-și ochii și fixându-l pe Sven. Poate că nu era o alianță chiar atât de curată, la urma urmei. Cel mai bun vin din lume vine din Franța.

— Știi, aș vrea să încerc vinul acela, spuse Sven, întorcându-se la fotografie, prefăcându-se complet nevinovat. Aș vrea să intru și eu în industrie. Poate să-mi iau niște proprietăți acolo, într-o zi.

— Făcut, spuse Kent. Merită prețul.

O întâlnire bună. Kent plecă mulțumit.

În timp ce mergeau pe hol, unul dintre gardieni se întoarse spre el. — Am primit ordin să te ducem la evaluarea psihologică înainte de a te returna în celulă, îl informă el. Kent îl fulgeră cu privirea, dar nu spuse nimic.

Gardianul ridică din umeri. — Procedură standard, Lippert. Toți deținuții trebuie să o facă.

Kent rămase tăcut, urmându-i. Sven forța nota, punându-l să treacă prin teste psihologice, când el avea să iasă de aici a doua zi. Încerca doar să adune mai multe secrete.

Kent îi urmă pe gardieni până la o celulă din BCA de la capătul holului, observând că avocatul său stătea în fața ușii. Avocatul își roti ochii spre Kent și arătă spre ceas, indicând că îl va scoate de acolo în cel mai scurt timp. Kent dădu din cap, apoi își concentră atenția asupra ușii.

Spre surprinderea lui, când ușa se deschise, văzu o fată înăuntru.

Poate nu o fată, ci o tânără femeie – de douăzeci și trei de ani, cel mult. Se ridică în picioare, vizibil anxioasă, mușcându-și buza și jucându-se cu coada lungă și roșcată care îi cădea peste umăr. Gura i se întredeschise ușor, în timp ce îl analiza din cap până-n picioare.

La naiba, gândi Kent, tot corpul încordându-i-se la vederea ei – picioarele acelea lungi, care i se loveau ușor la genunchi din cauza anxietății, fusta ei scurtă și albă, sacoul acela ridicol pe care îl purta ca oamenii ca el să o ia în serios.

Își putea da seama dintr-o singură privire că era pură ca zăpada neîncepută – ambițioasă, dar săracă, dornică să se afirme. Ochii lui o scanară, imaginându-și cum ar arăta dacă i-ar smulge sacoul de pe ea. Se concentră din nou asupra buzelor ei roșii, ușor întredeschise.

Un șuier îi scăpă printre dinți la vederea acelor buze, la gândul a ce ar putea face cu ele.

— Ăăă… spuse ea, ezitant.

El își readuse brusc atenția asupra ochilor ei albaștri ca niște bijuterii.

— Numele meu este Fay Thompson? Sunt aici pentru a vă face interviul preliminar pentru evaluarea psihologică de stat?

Kent scrâșni din dinți, reprimându-și impulsul de a zâmbi lent la faptul că afirmațiile ei erau prezentate ca niște întrebări. Doamne, e perfectă, îngerașul ăsta. Partea sălbatică și încătușată din el voia să știe cum ar arăta cu puțin din mizeria lumii interlope mânjită peste tot pe ea.

— Bună, Fay, spuse el, cu o voce joasă și flămândă în timp ce înaintă și se așeză pe scaun. De unde începem?