Katrina Morgan se trezi în sunetele familiare ale sirenelor și în atracția îndepărtată a vieții urbane zgomotoase care umplea strada aglomerată de dedesubța clădirii pentru a o prelua. După trei ani de muncă la Ross Corporations, încă nu se obișnuise să fie luată astfel pentru serviciu. Era însă esențial. La volumul de muncă pe care șeful ei i-l punea în spinare zilnic,ă că se trezise, pentru o dată, înaintea alarmei.

Își trecu în revistă programul zilei în minte, calculând cât timp avea la dispoziție pentru a se pregăti înainte ca șoferul șefului ei să tragă în fat. Rostogolindu-se pe spate, oftă și își frecă ochii pentru a alunga somnul. Pipăi prin pilotă după telefon, găsindu-l în cele din urmă după un minut de căutări leneșe. Verifică ora, ușurată să vad amândoi aveau nevoie să fie conduși. Nu era practic pentru ea să aibă propria mașină, nu într-un oraș ca acesta.

Se ridică din pat, luându-și un moment să se întindă înainte de a se împiedica spre draperiile opace care acopereau fereastra masivă de pe peretele îndepărtat al camerei sale. Le trase, admirând priveliștea din apartamentul său de la etajul treisprezece. Indiferent de volumul de muncă pe care i-l dădea șeful ei sau de cât de absolut imposibil era de lucrat cu el de cele mai multe ori, Katrina era întotdeauna recunoscătoare pentru o priveliște ca aceasta.

Cu un zâmbet mic pe față, se grăbi să facă un duș rapid. Imediat ce termină, își înfășură un prosop în jurul corpului și merse la dulap pentru a-și alege o ținută. Se decise asupra unui costum negru cu pantaloni, cu o cămașă albă cu nasturi și o pereche de tocuri roșii. As spălă pe dinți. Cu încă o privire la reflexia sa, ieși din baie și își luă servieta de pe comodă.

În cele din urmă, își scoase telefonul de pe modul silențios, iar acesta sună instantaneu. Exact așa cum o făcea în fiecareortă ținuta cu o pereche de șosete fine din nailon.

Imediat ce fu îmbrăcată, Katrina se întoarse în baie și aplică o cantitate adecvată de machiaj. Își ondulă părul în bucle lejere, apoi seăios din partea șefului ei.

Nu fu deloc surprinsă că el nu îi întoarse politețea. Oftă, impunându-și să rămână răbdătoare.

— Tocmai v-am cumpărat un telefon nou săptămâna trecută, Domnule, îi dimineață, în ultimii trei ani.

— Bună dimineața, Domnule, spuse Katrina cu cât de multă voioșie putu aduna într-o dimineață de miercuri.

— Am nevoie de un telefon nou, veni răspunsul t aminti ea printre dinții ușor încleștați.

— Ce naiba are asta de-a face cu ceva? Am nevoie de unul nou, îi replică șeful ei cu nerăbdare.

Ea înghiți în sec și își ciupi rădăcina nasului. P fi la birou în scurt timp cu...

— Cu ceaiul meu, sunt sigur. Asigură-te că nu îl lasă la infuzat mai mult de trei minute de data asta, Katrina, o întrerupse șeful ei, cu vocea rece și subțire.

ărea să fie într-una dintre toanele lui. Era mereu scurt și mereu nerăbdător, dar din când în când, chiar exagera. În acele zile, nu avea altă alegere decât să se țină bine și să facă față schimbărilor de dispoziție cu cât de multă grație putea.

— Există o pauză în ședințe astăzi între douăsprezece și trei, voi merge să vă iau telefonul atunci, îi spuse șefului în timp ce închidea și încuia ușa de la intrare. Oscar e aici. VoiOh, chiar avea toane astăzi. Putea să se descurce foarte bine. Katrina era mai mult decât obișnuită cu asta până acum. Dar îi părea rău pentru orice stagiar neștiutor care ar fi avut ghinionul să îi iasă în cale șefului ei astăzi.

Nu era un secret că rata de rotație a personalului la Ross Corporation fusese remarcabil de mare în ultima vreme, în special. Nu în ultimul rând din cauza șefului și a... Ei bine, a incapacității sale complete de a avea o singură conversație plăcută cu oricine.

Kylan Ross era, după toate standardele, un nemernic. Un ticălos, de fapt. Schimbase cincisprezece asistente de la înființarea companiei sale, acum șapte ani. În mod remarcabil, ea rezistase, în ciuda ostilității sale deschise față de aproape fiecare persoană.

Făcea totul pentru el. De la curățătoria chimică, la echilibrarea conturilor, la stabilirea întâlnirilor și programarea vizitelor la medic... Era, literalmente, linia de supraviețuire a lui Kylan pentru majoritatea lucrurilor. Era copleșitor uneori, cel puțin. Dar acolo unde Kylan intimida majoritatea oamenilor, pe ea nu o deranja atât de mult. Acolo unde alții se simțeau jigniți când Kylan era practic un robot, cu doar cum erau, iar Kylan nu făcea excepție. Așadar, în timp ce adesea trebuia să-și muște limba la cererile ridicole pe care șeful ei le arunca spre ea zilnic, știa și cum să vorbească cu el. Știa cum funcționa și știa unde să evite să-l preseze, pentru a evita producerea unui eveniment de nivel nuclear. De cele mai multe ori, oricum. Când era într-o dispoziție mai imprevizibilă decât în alte zile, era puțin mai dificil să- două emoții în arsenal: furios și mai furios, ea nu o lua niciodată personal. Și nici Katrina nu întrebase vreodată de ce era așa cum era. Deși era pe jumătate convinsă că ieșise din pântece fiind etern morocănos.

Katrina lua oamenii așai anticipezi următoarea mișcare.

— Mă voi asigura. Altceva, Domnule? îl întrebă Katrina pe Kylan, în timp ce deschidea ușa din față a clădirii sale de apartamente. Îl găsi rapid pe Oscar, exact unde era întotdeauna. SUV-ul negru și elegant pe care îl conducea era imposibil de ratat. Ieșea în evidență ca nuca în perete în marea de taxiuri galbene care împânzeau străzile orașului.

— Ședința despre acțiuni cu Ryan e azi sau mâine? întrebă Kylan cu un oftat agasat.

Katrina urcă pe bancheta din spate a mașinii cu un mulțumesc tăcut pentru Oscar, apoi își îndepărtă telefonul de ureche, punându-l prompt pe difuzor. Își deschise calendarul pentru a se uita la program.

— E astăzi la ora patru, îi spuse lui Kylan, punându-și centura de siguranță, în timp ce Oscar făcea același lucru pe scaunul din față. El porni în trafic și se îndreptă în direcția cafenelei la care ea mergea în fiecare dimineață. Era singurul loc rămas pe lista lui Kylan de magazine care nu-i preparau ceaiul „total greșit”. Nu era sigură ce ar face dacă, și inevitabil când, el va considera și acest magazin nedemn.

— La naiba. M-am săturat și am obosit de ședințele astea săptămânale, îl auzi pe Kylan mormăind prin difuzorul telefonului ei.

Cum el nu o putea vedea făcând asta, Katrina își permise satisfacția de a-și da ochii peste cap la cuvintele lui.

— Domnule, știți că acțiunile au scăzut rapid în ultimele luni. Trebuie să venim cu un plan de acțiune pentru a rectifica situația. Presa este...

— Presa? Nu mă face să râd, Katrina. Știi că nu dau doi bani pe ce crede presa despre mine, se răsti Kylan la ea.

Katrina își reprimă un oftat.

— Înțeleg asta. Dar, deși dumneavoastră nu vă pasă ce cred ei, asta nu înseamnă că omul de rând vă împărtășește opinia despre jurnalism, îi aminti ea cu blândețe șefului.

Kylan debită un șir impresionant de înjurături, iar ea ascultă în tăcere. Așa decurgeau conversațiile de genul acesta cu el în ultima vreme, de când acțiunile Ross Corp. începuseră declinul constant. Imediat ce termină de a-i umple urechea cu vulgaritățile sale preferate, închise fără un alt cuvânt.

Ea blocă telefonul și îl puse în buzunarul lateral al servietei. Își închise ochii, masându-și tâmplele, impunându-și să găsească o fărâmă de răbdare pentru a trece prin ziua care o aștepta.

— Ar trebui să iei un shot extra de espresso în cafea, sugeră Oscar cu o privire prietenoasă spre ea în oglinda retrovizoare a mașinii.

Katrina râse fără pic de umor.

— Nu cred că va fi suficient astăzi, Oscar, recunoscu ea clătinând din cap.

Oscar dădu din cap compătimitor și, câteva minute mai târziu, trase la bordură lângă cafenea. Ea coborî din mașină și intră înăuntru. Comandă obișnuitul ei, renunțând la shot-ul extra de espresso, și apoi ceru comanda lui Kylan.

Katrina privi cu meticulozitate cum barista prepara ceaiul negru al lui Kylan, numărând cât timp îl lăsa la infuzat. Nu știa cum își dădea seama Kylan dacă ceaiul său fusese lăsat prea mult sau nu, dar știa întotdeauna. Și ea era întotdeauna cea care încasa greul supărării lui, dacă era făcut incorect. Nu avea chef să se ocupe de consecințe astăzi, așa că continuă să o urmărească pe barista cu atenție. Katrina se asigură că nu adăugară nici măcar un gram de zahăr sau lapte, apoi plăti băuturile și se întoarse la Oscar.

— Cum poți să treci printr-o zi fără cafea, Oscar? îl întrebă pe șoferul șefului ei, nu pentru prima dată. Oscar se apropia de cincizeci de ani, dar era într-o formă impecabilă și încă își păstra majoritatea părului.

Oscar chicoti de pe scaunul din față.

— Viermișori gumați, îi răspunse el cu un zâmbet timid.

Ea își ridică sprâncenele surprinsă.

— Asta e chiar fantastic, râse ea, luând o înghițitură lungă din cafea. Pieptul i se umplu de căldură și imediat se simți puțin mai umană.