Dante

Domeniul De Leone era cufundat într-o liniște cum puține altele cunoșteau. Nu era o liniște pașnică; era genul acela de tăcere care te apăsa, îngreunată de fantomele vechilor războaie și de griji nerostite. Lumina dimineții se revărsa prin ferestrele înalte, poleind cu aur pardoseala de marmură și trasând linii tăioase de-a curmezișul mesei lungi din sufragerie, la care stăteam eu și frații