Vittoria

Conacul era mult prea liniștit.

Așa fusese de când mă întorsesem ieri, genul acela de tăcere care vibrează sub piele, apăsând la marginile gândurilor până când prinde o viață proprie. Oamenii mei călcau ca pe ouă în preajma mea, simțind tensiunea chiar și atunci când nu spuneam nimic. Fiecare zgomot — clinchetul unei cești, zumzetul înfundat al espressorului — era amplificat, de parcă îns