Primul lucru pe care l-am auzit când am împins ușile a fost scâncetul ei.

A lăsa-o înlănțuită, tremurând, suferind astfel poate că fusese crud, dar cruzimea era necesară. Trebuia să învețe. Trebuia să înțeleagă că nu avea voie să se pună în pericol, nu când îmi aparținea.

Dacă aș fi întârziat o secundă... dacă nu aș fi fost acolo... ar fi fost sfâșiată de ticăloșii aceia. Numai gândul a făcut ceva