Soarele dogorea mai departe, dar nimănui nu-i mai păsa de căldură — nu fiindcă nu le-ar fi fost cald, ci pentru că erau prea înmărmuriți ca să mai simtă ceva.

— Stai așa... numărul unu? a șoptit cineva, cu o voce care abia se mai ținea pe picioare.

Întreaga trupă stătea acolo cu gurile căscate și creierele scurtcircuitate. Numele lui Kaelen Vance le răsuna acum în minte mai asurzitor ca niciodată.