“Tehnic, este moartă.”

Cuvintele se scufundă încet în mintea mea. Îmi împreunez mâinile. Picioarele îmi îngheață, inima îmi amorțește și niciun gând nu-mi trece prin cap. Se lasă o tăcere — genul acela de tăcere în care mintea ta refuză să mai audă altceva.

“Cleo…”

“Cleo…”

“Cleo!”

Țiuitul monitorului cardiac devine tot mai puternic, readucându-mă la realitate, iar ochii îmi zboară spre Lorcan.

“Mă