Razvan PoV

Stau lângă patul Kirei și nu mă mișc, nici măcar ca să dorm. Mă odihnesc când pot, mereu cu ochii pe jumătate deschiși, în caz că are nevoie de mine. Dar NU plec. Nu m-am gândit nicio clipă să o las singură. Dacă s-ar trezi în timp ce aș fi plecat și s-ar răni? Nu m-aș ierta niciodată, la naiba. Aș înnebuni de vinovăție.

Are nevoie de mine; poate că nu o va spune niciodată cu voce tare,