ANDERS

CINCI ANI MAI TÂRZIU.

„Tati. Nu te uita.”

Aveam mâna pe ușa biroului și tot m-am uitat, pentru că în toată viața ei nu respectasem nici măcar o singură dată această instrucțiune. Fiica mea stătea în genunchi pe scaunul meu, cu limba prinsă între dinți și un creion cerat mov în pumn, iar sub creion se afla un dosar despre care știam al naibii de bine că era important.

„Ce-i facem noi acolo,