VINCENZO

Drumul spre casă a fost lipsit de cuvinte în cel mai frumos mod posibil, cu capul Alexei pe umărul meu și mâna ei odihnindu-se într-a mea, în timp ce orașul se perinda pe lângă geamuri de parcă el ar fi avut undeva de ajuns, iar noi nu.

Ațipise pe jumătate înainte să cotim pe strada noastră, cu respirația domoală și trupul lăsându-i-se tot mai greu pe mine, treptat.

Când mașina s-a oprit,