VINCENZO

Tullio se uita la mine așa cum se uită un om la o rană veche.

Era pe jumătate plin de ranchiună, pe jumătate resemnat, de parcă cicatricea încă îl mai mânca sub piele.

Își încleștase mâna pe spătarul scaunului din fața biroului meu, cu degetele albite de strânsoare, ca și cum nu era sigur dacă voia să se așeze sau să-l arunce în mine.

Am rămas în picioare.

Să mă așez ar fi părut o capitul