RONAN.

Am oftat în timp ce mergeam.

Cu mâinile în buzunare. Umerii relaxați. Fără durere. Fără aparate zumzăind în urechile mele. Fără tuburi furându-mi demnitatea. Doar copaci.

Pădure deasă care înghițea lumina și direcția deopotrivă. Nu puteam spune de cât timp mergeam. Timpul părea irelevant aici, ca un concept care se plictisise de mine și o luase la fugă.

Ciudat nu era că mă pierdusem. Ci că