Lorenzo arunca priviri ocazionale spre femeia așezată lângă el. Capul ei era scos mult pe fereastră, iar vântul îi sufla șuvițele căzute pe față, în timp ce râdea din toți rărunchii, pierdută în neant.

N-ar fi trebuit să se holbeze, dar inocența care radia pe chipul ei parcă îi chema întunericul din el. Îl uimea cum de era atât de captivat de această femeie, când își spusese de nenumărate ori că