Privesc fix tavanul de ceea ce pare a fi o eternitate. Orice durere pe care am simțit-o vreodată a dispărut. De parcă nu ar fi existat. Mintea mea fusese atât de încărcată încât tăcerea părea o altă formă de placiditate. Tot ceea ce e în afara acestei camere albe nu există chiar acum. Suntem doar eu, tăcerea și culorile strălucitoare care dansează în viziunea mea restaurată.

Știind că nu pot rămân