E întuneric când deschid ochii. Atât, atât de întuneric.

Singura lumină e strălucirea moale, pâlpâitoare, de culoarea chihlimbarului, a șemineului, aruncând umbre care dansează și se lungesc pe pereți. Clipesc, încercând să mă obișnuiesc, cu capul greu și corpul înfășurat în atâta căldură, încât aproape că îmi vine să închid ochii din nou.

Dar apoi îmi dau seama pe ce stau întinsă.

Nu e o saltea.