Alerg după el, cu bocancii scârțâind pe pietrișul acoperit de brumă.

— Jaxon, îl strig. Te rog, încetinește. Fiecare pas al tău înseamnă cinci de-ai mei.

Nu răspunde, dar ritmul i se potolește suficient cât să-l ajung din urmă, partea din spate a paltonului lui atingându-mi brațul. Rămâne cu ochii ațintiți înainte, maxilarul ascuțit de tensiune.

În spatele meu se aude tropăitul unor pași mai iuți.