Am folosit timpul în care Sylvia a urcat în mașină ca să mă calmez, deși nu prea a funcționat, întrucât inima încă îmi bubuia – o puteam auzi prin timpane.

„Condu”, mi-a ordonat de îndată ce a urcat.

„Poftim?”

„Condu, târfo, condu!”

„Stai, încerci să mă răpești sau așa ceva?”

„Crede-mă, n-aș face asta aici dacă aș vrea. Locul ăsta nu e sigur; sunt urechi peste tot. Chiar și când crezi că nu se uit