Hazel

O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU.

Fața îmi e răvășită, ochii îmi sunt încețoșați, în timp ce cuvintele preotului plutesc peste piatra de mormânt. Oftéz, umezindu-mi buzele, gustând sarea amară a lacrimilor mele.

Asta nu e real, nu-i așa? Trebuie să fie un vis crud, contorsionat.

Nu-mi vine să cred. N-am apucat niciodată să-i spun mulțumesc, să-mi cer iertare, să-i spun orice.

Încă îi pot vedea zâmbetu