— Rhea? m-a întrebat mama încet. Ești bine?

Mi-am dat seama că stătusem tăcută prea mult timp și mi-am dres vocea.

— Da, mamă. Sunt bine. Doar că mi-e dor de tine... Era adevărul; lacrimile mă amenințau în ochi. Tot ce-mi doream era s-o îmbrățișez pe mama; îmi era dor de ea de înnebuneam. Îmi era dor de familiaritatea casei. Dar nu mă puteam întoarce acasă... nu încă... poate niciodată. „Cum e...”