Sala de judecată era o scenă, iar eu eram regele care prezida o farsă. Bătrânii — acele relicve zbârcite, însetate de putere — credeau că mă pot judeca, că mă pot deposeda de dreptul meu din naștere pentru o ceartă de îndrăgostiți. Patetic. Stăteam pe scaunul meu, fumul ridicându-se din țigară, privindu-i cum se zvârcolesc în propria lor importanță. Cascadoria soției mele în club le dăduse o scuză