"Ascultă, Kaida."

Amintirea căldurii tot mai stinse a mamei mele rămâne gravată în cele mai adânci unghere ale minții mele, însoțită de vocea fragilă și blândă care încerca să mă aline. Chiar și acum, la ani distanță, încă o mai pot auzi șoptindu-mi exact acele cuvinte.

"Poate că de azi va fi greu, dar într-o zi, vei găsi bucurie în această misiune de o viață."

Pe atunci, inocența tinereții mă proteja de realitatea sumbră a bolii ei terminale. Eram mult prea mică pentru a înțelege caracterul definitiv al morții. Puteam doar să stau neputincioasă în acea cameră sterilă, singuratică și sufocant de goală, privind cum viața vibrantă se scurge din tenul ei palid. Aerul mirosea mereu a medicamente amare și a durere iminentă. Cu fiecare zi ce trecea, ochii ei altădată strălucitori i se scufundau tot mai adânc în orbite, făcând ca pielea ei fragilă să pară că se agăța de oase cu disperare, ca de însăși viața.

Tropăitul neîncetat al ploii în geam a servit drept fundal în după-amiaza în care a întins mâna spre mine pentru ultima oară. Degetele ei bătătorite mi-au cuprins mâna mică cu o forță disperată, stăruitoare. Stăteam tăcută pe marginea patului ei îngust, privindu-i ochii întunecați și goliți de vlagă. Îmi amintesc că speram ca furtuna de afară să spele boala care mi-o răpea, dar natura a rămas indiferentă la rugămințile mele tăcute.

Atunci mi-a împărtășit un adevăr criptic ce avea să-mi schimbe destinul pentru totdeauna.

"Cei care dețin puterea trebuie să protejeze poporul," a rostit ea cu voce răgușită, în timp ce degetul ei mare îmi mângâia slab încheieturile. "Dacă un împărat își neglijează îndatoririle, este datoria Umbrei să îndrepte lucrurile."

A repetat aceste cuvinte grele ca pe o rugăciune solemnă. Menționa întruna acest nume, Umbra, lăsându-mi tânăra minte nedumerită în privința adevăratei naturi a grupului. Am întrebat-o odată ce înseamnă, dar mi-a promis doar că va veni momentul potrivit să aflu. Am rămas într-o stare de confuzie naivă până în momentul devastator în care căldura ei fizică s-a risipit, lăsându-mă singură într-o lume rece și neiertătoare.

Chiar în ziua în care s-a stins, un alai tăcut de femei învăluite în mantii negre s-a materializat la noi acasă. Se mișcau ca niște umbre pe podelele de lemn. Nu le cunoșteam, și totuși fiecare femeie purta o singură floare pentru a-i onora memoria. Am stat în tăcere și am plâns, găsind o alinare stranie în faptul că niște străini și-au amintit de ea îndeajuns încât să o jelească.

Le-am urmat afară, privindu-le cum îi coboară trupul în pământ sub salcia plângătoare și măreață din spatele casei noastre. Părul ei cărunt fusese împletit, iar mâinile îi odihneau blând pe abdomen. Lumea mea părea să se scurgă într-o paletă austeră de alb și negru în timp ce îi priveam chipul palid, lipsit de viață. Dar un singur lucru și-a păstrat culoarea. Trandafirii roșii vibranți. Femeile i-au așezat cu grijă în jurul capului. Acea imagine obsedantă a petalelor purpurii încadrându-i pielea mi-a pictat pentru totdeauna lumea monocromă cu culoarea sângelui.

Acea după-amiază exactă a marcat sfârșitul violent al oricărei copilării normale pe care aș fi putut-o avea. Am fost luată imediat în custodia Umbrei, aruncată cu capul înainte într-o realitate brutală și neiertătoare. M-am trezit într-un complex de piatră dur, plin de fete mai mari, înarmate, care mă priveau cu ochi reci și asprici. Nu existau jucării, nici râsete, doar ciocnitul metalic și tăios al săbiilor și mirosul constant de fier.

Sub tutela nemiloasă și strictă a instructorilor din Umbra, corpul meu fragil a fost adus la formă prin lovituri de bici. Nu exista nicio milă pentru un copil îndurerat. Am fost împinsă dincolo de limitele rezistenței umane, antrenându-mă și studiind neîncetat prin sânge, sudoare și lacrimi. Am învățat greutatea unei lame și anatomia unei ucideri rapide. Singurele mele forțe motrice erau instinctele brute de supraviețuire și speranța disperată, arzătoare, de a-i face pe plac mamei mele, despre care credeam cu tărie că mă privește din ceruri. Au fost nenumărate nopți în care mușchii mei zdrobiți urlau de agonie, dar a renunța era un lux pe care nu mi-l puteam permite niciodată. Calea mea fusese sculptată în umbre de ultima ei suflare.

Anii au trecut într-o succesiune cețoasă de condiționare fizică istovitoare și nenumărate misiuni secrete executate. Am învățat să supraviețuiesc, să lupt și să mă supun. La împlinirea vârstei de douăzeci de ani, superiorii m-au întâmpinat pe ceea ce ei numeau "adevăratul câmp de luptă".

Era departe de câmpurile de luptă sângeroase și murdare de pământ pentru care îmi petrecusem viața pregătindu-mă. Ordinele Umbrei sunt incontestabile, iar noua mea misiune nu semăna cu nimic altceva. Fusesem desemnată să mă infiltrez în palatul regal cu o directivă singulară și monumentală: să-l protejez pe conducătorul suprem al acestui vast regat, renumitul rege Darius. El era bărbatul care pusese capăt celebrului război lung și devastator dintre Valkar și națiunile vecine. Îmi petrecusem viața așteptându-mă să asasinez lorzi ai războiului corupți sau să destructurez sindicate criminale, și iată-mă aici, însărcinată să joc rolul de scut suprem pentru un monarh.

Acum, învăluită în povara grea a identității mele secrete, stau nemișcată în fața porților masive, impunătoare, ale capitalei Valkarului. Vântul îmi mângâie fața în timp ce privesc în sus spre zidurile de piatră colosale care păzesc regatul. Trag adânc aer în piept, pregătindu-mă să înfrunt noua mea realitate copleșitoare. Inima îmi bate într-un ritm constant, călită de anii de disciplină, totuși o fărâmă din acea fată tânără și îndurerată mai rămâne înăuntrul meu. În timp ce mă pregătesc să fac un pas înainte, acea singură întrebare obsedantă din copilăria mea continuă să stăruie în prim-planul minții mele: oare chiar voi găsi vreodată bucurie în această misiune de o viață?