Perspectiva Vivianei

Spitalele au o tăcere ciudată.

Nu tocmai o liniște deplină, se aud pași, murmure, aparate, dar este o tăcere grea care îți apasă pe piept.

Stăteam în sala de așteptare din fața salonului Silviei, cu mâinile încleștate atât de strâns încât mi se albiseră monturile. Luminile fluorescente bâzâiau deasupra mea. La fiecare câteva secunde trecea cineva, dar totul părea îndepărtat.