Perspectiva Elodiei

Holul părea imposibil de lung.

Pașii mei răsunau pe podeaua lustruită, dar prezența lui Kiernan în spatele meu făcea ca fiecare sunet să pară că aerul însuși are greutate.

Voiam să merg mai departe, să dispar în mulțimea de elevi care ieșeau, dar știam prea bine că n-are rost să încerc să-l ignor.

— Mergem în tăcere acum? a întrebat el cu o voce joasă, aproape tachinantă.

— Eu.