Ochii îi lucesc de lacrimi nevărsate, o iau în brațe și o duc la biroul meu. Încă mă dor ochii și adesea am dureri de cap noaptea. Ar cam trebui să mă odihnesc acum, dar Aurelia e mai importantă decât vederea mea. Mă așez pe scaun cu ea în poala mea. Capul i se odihnește pe umărul meu, palma ei pe cel liber. Degetele mele îi masează ceafa.

„Ani de zile, am fost atât de singură.” Vocea ei e întotde