Julian stătea întins, treaz, privind tavanul, simțind distanța rece care se așternuse între el și Isabelle, o prăpastie care devenea tot mai largă cu fiecare zi ce trecea. Ea încercase să-l abordeze, știa asta, dar fiecare tentativă i se părea un ecou disperat, prea târziu, prea gol. Mintea lui era o furtună de suspiciuni, îndoieli și furie, iar un nume tot ieșea la suprafață în mijlocul haosului: