O căldură difuză umplea întunericul. Isabelle plutea undeva între realitate și vis, de parcă s-ar fi lăsat purtată de curent pe o mare vastă și întunecată. Undeva în adâncuri, i se păru că aude o voce, calmă, cunoscută, croindu-și drum prin ceață. Cuvintele erau blânde, purtând o nuanță pe care nu o putea identifica. Apoi, ca un șoaptă purtată prin vid, o auzi clar:

„Te iubesc, Isabelle.”

Cuvintel