Lorenzo arunca priviri ocazionale către femeia de lângă el. Capul ei era mai mult pe fereastră, iar vântul îi sufla șuvițele rătăcite pe față în timp ce râdea din tot sufletul de nimic.

N-ar fi trebuit să se holbeze, dar inocența care îi radia pe chip îi chema întunericul din el. Îl uimea cât de captivat era de această femeie, când își spusese de nenumărate ori că nu vrea să aibă absolut nimic de-