ELENA

Cinci ani mai târziu

În timp ce stăteam în spatele mulțimii, o tăcere grea atârna în aer, întreruptă doar de murmurările ocazionale și de suspinele unor membri ai haitei. Acum cinci ani, am părăsit această haită și pe membrii ei definitiv.

Câțiva membri ai haitei s-au uitat înapoi, m-au văzut și aveau acea privire de milă nebună pe fețe.

Am încruntat din sprâncene adânc.

De ce să le fie milă de mine? Nu eu sunt cea care a murit. Alfa, Gamma și, din păcate, tatăl meu au fost cei care au murit. Potrivit mamei mele, aceștia se îndreptau spre o întâlnire când mașina lor a sărit în aer din cauza unei bombe, iar toți trei au murit.

Mama nu m-a sunat imediat după ce s-a întâmplat, m-a sunat două zile mai târziu și mi-a spus că înmormântarea este astăzi. Deși nu ne mai spusesem niciun cuvânt de un an, ea a considerat că ar trebui să fiu prezentă la înmormântarea tatălui meu. Am făcut un drum lung până acasă doar pentru a sta în spatele mulțimii, cu înălțimea mea de 1,70 m, ascultând urlete triste și rămas-bun-uri groaznice.

Nu-i puteam vedea pe cei care stăteau în față, dar îl vedeam pe noul Beta, un lup formidabil cu fața plină de cicatrice, stând rezemat de un perete, cu capul plecat și umerii tensionați.

Pe măsură ce ceremonia s-a încheiat, membrii haitei s-au îndreptat spre altarul improvizat, au lăsat flori și au plecat acasă. Curând, mi-a venit rândul; nu aveam flori, cuvinte sau ofrande pentru tatăl meu sau pentru ceilalți. Pur și simplu am stat în fața altarului, m-am uitat la fotografiile răposatului meu tată și nu am spus nimic minute în șir. Aceluși „nimic” pe care ni l-am spus unul altuia timp de cinci ani.

— Ai întârziat, s-a plâns mama în spatele meu.

— Nu am vrut să vin, am șoptit înapoi. Era prea dureros să mă întorc aici. Relația cu tatăl meu s-a stricat după ce m-am cuplat cu Viktor, dar a devenit și mai rea când am părăsit haita fără să-mi iau rămas bun de la el. Acum, el nu mai este și am pierdut pentru totdeauna șansa de a ne repara relația.

— Nu ai vrut să participi la înmormântarea tatălui tău! a ridicat ea vocea. Era furioasă și poate și tristă. Nu ar înțelege chiar dacă i-as spune cum mă simt.

Nu știu de unde a mai avut puterea să stea pe picioare după ce și-a pierdut perechea, dar s-ar putea să fie doar o mască.

Am ridicat din umeri, prefăcându-mă că nu-mi pasă. Au încetat să le mai pese de mine din momentul în care l-am ales pe Viktor în locul lor și au fost și mai dezamăgiți când el m-a părăsit pentru o altă femeie.

— Ar fi trebuit măcar să-l respecți destul de mult încât să vii mai devreme și să-i aduci niște flori, a spus ea printre dinți.

— Măcar sunt aici, am șoptit în vânt. Sunt aici, tată. Ultimele cuvinte au fost mai silențioase și destinate unei singure persoane.

Ar trebui să fie recunoscătoare pentru asta.

— Ai ales un bărbat în locul familiei, Elena. Cine nu s-ar supăra pentru așa ceva? Ai fugit când el te-a părăsit, nu ne-ai dat nicio șansă... Știu că am dat-o în bară destul de rău.

— Te rog, oprește-te. Nu aici. Vom vorbi despre asta mai târziu, am mințit eu.

Acea promisiune era o minciună. Nu aș vrea să rămân și să vorbesc despre tot ce s-a întâmplat. Pur și simplu nu pot.

După ce voi pleca de aici în câteva minute, mă voi îndrepta spre orașul vecin pentru zborul meu și mă voi întoarce acasă. Nu-mi permit să stau aici mai mult. E nevoie de mine acasă, iar locul acesta este mult prea toxic pentru mine.

— Ai mai auzit ceva de el? m-a întrebat ea brusc. Mi-am luat privirea de la fotografia tatălui meu și m-am întors spre ea.

— De cine?

— De Viktor.

Am plescăit din limbă. El era unul dintre motivele pentru care nu am vrut niciodată să mă întorc în această haită în toți acești ani. Era mort pentru mine și trebuia să rămână mort.

— E mort.

Mama s-a încruntat.

— Nu, nu este. E încă în viață. El va prelua conducerea ca noul Alfa al acestei haite, deoarece răposatul Alfa nu a mai avut alt copil.

— Credeam că este urât de voi toți pentru că este un bastard, i-am amintit eu.

— Nu era doar un bastard, Elena. Era un scandalagiu și un copil groaznic, dar mai rău este că acum e o Brută. De când i-a murit soția, a devenit un demon. Oamenii se tem de el oriunde se duce. Este nemilos, feroce și letal. Îi spun „Bruta Letală”.

A deșertat toate aceste informații într-o singură frază.

Nu era treaba mea.

— Nu mai vorbi despre el, am șoptit.

— Hai acasă. Sunt câteva lucruri pe care trebuie să ți le dau.

M-am uitat la ea un minut.

— Du-te tu înainte, eu vin imediat în urma ta.

A dat din cap, fiind de acord cu mine. Nu aveam de gând să vin în urma ei, ci să plec de tot. Am ridicat o floare care căzuse pe pământul gol și am așezat-o în fața fotografiei tatălui meu pentru o ultimă dată înainte de a părăsi haita definitiv.

În timp ce traversam strada, un convoi s-a oprit pe cealaltă parte a drumului și s-a simțit o schimbare bruscă în aer. Dintr-odată, un parfum a fost purtat spre mine și o sclipire de recunoaștere mi-a apărut în ochi.

Era un miros pe care nu-l mai întâlnisem de ceea ce părea o eternitate. Picioarele mi s-au înrădăcinat în pământ și m-am trezit incapabilă să mă mișc. Stând chiar vizavi, peste drum, era Viktor. Purta un costum negru și ochelari de soare care îi protejau ochii, dar știam că se uită direct la mine.

Tot ce puteam simți era doar ură față de el. De îndată ce am crezut că va face o mișcare, m-am îndepărtat imediat.

Nu voiam să respir același aer cu bărbatul care mi-a frânt inima și m-a lăsat prăbușită și zdrobită. A plecat ca și cum nu aș fi însemnat nimic pentru el și s-a aruncat în brațele unei alte femei.

Primele două luni după ce a plecat au fost cumplite, abia dacă reușeam să mă ridic de pe podea. Am reușit să mă adun doar datorită micii minuni pe care am descoperit-o după ce el a plecat.

Inima frântă a fost prea mult pentru mine, iar gândul că el este împreună cu o altă persoană aproape că m-a distrus.

Nu! Chiar m-a distrus.

M-am pierdut pe mine însămi! Pentru totdeauna! Și trebuie să plec la fel cum am plecat acum câțiva ani.

Slavă Domnului că locuința tatălui meu era la distanță de porți. În felul acesta, am reușit să o evit pe mama. Am tras aer adânc în piept când mai aveam câțiva pași până la porți.

Am fost oprită brusc de niște războinici care păzeau porțile.

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu puteți pleca.

Poftim! Mi-am ridicat sprânceana, nedumerită.

— Poftim?

— Alfa Viktor ne-a instruit să nu lăsăm pe nimeni să părăsească haita.

Am vrut să izbucnesc într-un râs zgomotos, dar eram prea șocată pentru a mai râde.

— Am venit abia azi-dimineață pentru înmormântarea tatălui meu, nu puteți să-mi spuneți că nu pot pleca.

El nu a spus nimic, doar s-a uitat la mine.

— Vreau să plec în clipa asta! am țipat eu.

— Ar trebui să discutați asta cu Alfa. Eu primesc ordine doar de la el.

Mi-am strâns pumnii, controlându-mi furia care clocotea în mine.

— Să te ia dracu'! Și pe tine, și pe prostul tău de Alfa, am scuipat eu printre dinți, arătând spre el.

M-am întors pe călcâie și am mers înapoi spre Viktor. Să-l întâlnesc nu fusese niciodată planul, dar să-l întâlnesc și poate chiar să-l ucid devenise noul plan.